Norman Manea, Întoarcerea huliganului

Data: 19.02.2014

Norman Manea, Întoarcerea huliganului

 

Ce-i un huligan? Un dezrădăcinat, nealiniat, nedefinit? Un exilat? Sau ceea ce scrie în Dicţio­narul Oxford al limbii engleze: „The name of an Irish family in South East London conspicuous for ruffianism“?

Norman ManeaÎntoarcerea huliganului

I.

Anul trecut, s-au împlinit zece ani de la publicarea cărţii lui Norman Manea, Întoarcerea huliganului, în limba engleză, aceasta avînd subtitul A Memoir; o aniversare importantă, dar trecută cu vederea într-o mare măsură. „Margellos World Republic of Letters“ — o serie a editurii Universităţii din Yale dedicată „identificării operelor cu încărcătură artistică şi culturală, care le-au scăpat din vedere traducătorilor şi editorilor de carte de-a lungul timpului […]“ — a reeditat literatură memorialistică [cum este considerat acest roman— n.t.], împreună cu traduceri ale altor opere majore semnate de Norman Manea. Aceste reeditări, dar şi întoarcerea la opera lui Norman Manea vorbesc despre cît de reprezentativă a devenit, în ultima decadă, scriitura acestui autor — văzută ca literatură a Holocaustului, ca literatură antitotalitaristă, literatură est-europeană şi literatură evreiască. Multele premii pe care le-a primit Manea, printre care Prix Médicis Etranger (Franţa, 2006) pentru Întoarcerea huliganului, indică, de asemenea, o creştere a gradului de apreciere şi de preţuire a operei lui Norman Manea. Luna aceasta, în mod cu totul nesurprinzător, Uniunea Scriitorilor din România l-a nominalizat pentru Premiul Nobel. Scrisul lui Manea problematizează în mod constant conceptele literare prin care este citit şi discutat – revenind obsesiv la ororile secolului al XX-lea şi la moştenirea lingvistică prin care sînt puse în evidenţă aceste orori.

Ce face ca Întoarcerea huliganului să fie o carte de memorii unică şi celebră este faptul că îşi refuză propria formă într-un mod care invocă complexităţile genului memorialistic. Cartea nu se citeşte ca o biografie, „faptele“ avînd doar rolul unor elemente de tranzit către o temă mai vastă: relaţia lui Manea cu limba maternă şi felul în care un scriitor, mai ales unul care trăieşte în exil, se inventează prin limbaj. Într-adevăr, această carte de memorii este, în aceeaşi măsură, atît despre necesitatea şi preţul repovestirii experienţelor personale, cît şi despre trecutul evocat. Structura narativă a Întoarcerii huliganului caută răspunsuri variate la această dilemă. Adesea, de exemplu, putem citi poveşti spuse în paralel, ilustrîndu-se în mod voit eşecul care însoţeşte inerent încercarea de a da o formă definită vieţii cuiva.

Una dintre poveştile spuse de Manea este aceea a aşa-numitei „Donna Alba“ – „inteligenţa zvîcnea, suplă, tăioasă, ca un stilet, în bruna fragilă“ –, gazda unui salon literar şi soţia criticului literar Paul Georgescu, cenzor comunist, troţkist sfidător, admirator al lui Proust şi Tolstoi şi scriitor de romane experimentale. Donna Alba este prezentă, mai întîi, într-o conversaţie de coşmar pe care naratorul o poartă cu fantoma soţului ei mort, pentru ca, mai tîrziu, să apară ca văduvă, în vîrstă, cînd deschide uşa apartamentului ei sărăcăcios şi-l invită pe narator la o prăjitură. Ambele momente, proustiene, scurtcircuitează lectura. În cele din urmă, marginile amintirilor refuză să se alinieze.

Pentru Manea, Întoarcerea huliganului, cu incapacitatea sa deliberată de a respecta o cronologie a „faptelor“, devine povestea creării sentimentului de sine: cartea este şi un răspuns la istoria zbuciumată a antisemitismului din România – un răspuns la credinţa lui Theodor W. Adorno cum că „a scrie o poezie după Auschwitz este o barbarie“, precum şi la ceea ce Manea numeşte „limba de lemn“ comunistă. „Sloganele, clişeele, ameninţările, duplicitatea, convenţia, minciunile mari şi mici, rotunde şi colţuroase, colorate şi incolore, puturoase şi inodore, ca şi minciunile insipide de tot felul [...]“

În termeni mai simpli, memoriile lui Manea conţin „istorii personale“ proiectate pe fundalul  „istoriei mari“, accentuate de încărcătura relaţiei lingvistice cu ţara natală, fascistă, comunistă şi democratică. Ceea ce nu este foarte cunoscut este contextul istoric al termenului „huligan“, căruia Manea îi răspunde cu cartea lui de memorii. Cartea funcţionează şi ca o justificare împotriva acuzaţiilor aduse scriitorului la începutul anilor ’90, în timpul unei campanii murdare, antisemite şi naţionaliste. A fost numit de la „trădător“ la „piticul de la Ierusalim“ şi  pînă la „agent american“.

Ce poate face un individ, cînd se înfruntă cu forme de ură colectivă şi cu prejudecăţi? Care este responsabilitatea individului în faţa formelor autoritare ale naţionalismului? Memorialistica spectaculoasă a lui Manea, în tot experimentalismul ei, cu sentimentul profund de rătăcire şi de pierdere a identităţii, este o încercare de a răspunde la toate aceste întrebări.

II.

În 1935, în anul de dinaintea naşterii lui Norman Manea, Mircea Eliade îşi publicase bildungsromanul Huliganii, parte a unei trilogii neterminate, ca o continuare a romanului său Întoarcerea din Rai. Romanul Huliganii este dominat de tema morţii. Începe cu sinuciderea lui Paul, protagonistul precedentului roman, Întoarcerea din Rai, şi se termină cu sinuciderea mamei sale, doamna Anicet. Aceste două sinucideri, precum şi altele, sînt numai o parte a destrămărilor şi nimicirilor care bîntuie Huliganii. Cartea este pătrunsă de disoluţie, disipare, inutilitate. O tînără studentă la Filozofie, care frecventează cursurile lui Nae Ionescu – profesor român charismatic, cunoscut pentru orientarea sa politică de dreapta şi pentru antisemitismul pronunţat –, îi distruge tablourile mamei sale de îndată ce aceasta le pictează. O actriţă este violată de admiratorul ei, care nu poate reconcilia viziunea sa despre donna angelicata cu pasiunea acesteia pentru iubitul grosolan şi afemeiat. Un scriitor provincial încearcă să scrie un roman, Prăbuşiri în lut, „oglinda fidelă a tinerei generaţii de intelectuali pe care viaţa i-a sacrificat“, dar nu îl poate termina. Cînd, în cele din urmă, va reuşi să termine romanul – în pofida tuturor dificultăţilor – primul său cititor îl consideră pe autor lipsit de talent. O femeie se prostituează şi îi dă banii pe care îi cîştigă unui tînăr compozitor, care îi foloseşte pentru a se întreţine, în condiţiile în care are o relaţie amoroasă cu o adolescentă bogată. Sînt multe alte exemple. În această naraţiune, după cum spune naratorul omniscient: „sufletele se descompun, sînt sfîşiate în mizerie […]“.

Ce este un huligan, potrivit lui Eliade? Unul dintre personajele sale, Dragu, un tînăr gînditor şi scriitor, poate cel mai întreg la minte dintre toţi din grup, crede că „există un singur debut fertil în viaţă; experienţa huliganică. Să nu respecţi nimic, să nu crezi decît în tine, în tinereţea ta, în biologia ta, dacă vrei... Cine nu debutează aşa, faţă de el însuşi sau faţă de lume – nu va crea nimic. Să poţi uita adevărurile, să ai atîta viaţă în tine încît adevărurile să nu te poată pătrunde, nici întimida – iată vocaţia de huligan...“.

Pentru Alexandru, un soldat tînăr din Armata Română, cu înclinaţii de dreapta, huliganismul înseamnă să fii „un om liber, un om demn, un om nou, dacă vreţi“. Pînă la sfîrşitul romanului, va ajunge să definească acest „om nou“ ca fiind omul care refuză să aibă o „moarte stupidă şi burgheză, moartea prin boală sau bătrîneţe. Dar moartea noastră, a tinereţii de astăzi, va fi cu totul alta, scumpul meu Petre. Noi vom muri cu toţii, milioane de tineri, vom muri strînşi unul într-altul, şi nimeni nu se va mai simţi singur în acel ceas... Tu nu observi ce frumos se pregăteşte tinerimea, în toate ţările, de moarte? Ce sînt miliţiile şi batalioanele de asalt, legiunile şi armele lumii de astăzi, decît mase tinereşti strîns legate între ele, legate mai ales prin destinul care le aşteaptă, moartea laolaltă? Niciodată lumea n-a pregătit cu mai multă izbîndă oamenii tineri pentru o moarte colectivă“.

În timp ce personajele din romanul terifiant al lui Eliade nu acceptă la modul explicit punctul de vedere al lui Alexandru cu privire la renaşterea prin experienţa transcendentă a morţii colective, totuşi, în final, acesta  are ultimul cuvînt. Dintre toţi huliganii, personajul Alexandru este singurul interesat să contureze viitorul politic al României.

S-ar putea spune, pur şi simplu, că Mircea Eliade anticipa prăbuşirea dictaturii Regelui Carol al II-lea (februarie 1938–septembrie 1940) şi ascensiunea fascismului. Dar, în 1935, Mircea Eliade nu devenise încă savantul distins, profesorul de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, cu sute de publicaţii care să-i poarte numele. Era un tînăr jurnalist care abia începuse să fie cunoscut ca scriitor de succes. În perioada în care scria Huliganii, Eliade devenise adept al mişcării legionare şi al Gărzii de Fier: un partid fascist, ultranaţionalist, antisemit, care promova credinţa ardentă în Biserica Ortodoxă şi într-o Românie Mare unită, curăţată de minorităţi şi de indezirabili. Eliade s-a asociat mişcării legionare prin intermediul mentorului său, Nae Ionescu, singura figură contemporană menţionată în Huliganii.

Marta Petreu, important istoric al doctrinelor politice din acei ani, consemnează: „[Nae Ionescu şi Nichifor Crainic] – prin publicistica naţionalistă, colectivist-revoluţionară, antidemocratică, xenofobă şi antisemită, prin ortodoxismul lor, prin cursurile antiraţionaliste, precum şi prin exemplul personal – au pregătit şi au influenţat o parte a intelectualităţii tinere în direcţia ideologiei colectivist-revoluţionare de extremă dreaptă şi apoi a legionarismului. [...] În articolele tinerilor intelectuali legionari sau doar prolegionari se găsesc toate ingredintele doctrinei: naţionalismul şi revoluţia naţională continuă, atacul la adresa statului democratic şi a liberalismului, ideea dictaturii legionare, afirmarea specificului autohton, respingerea imitării Occidentului, exaltarea creştinismului ortodox etc. “.

Huliganismul lui Alexandru, personajul lui Eliade – şi obsesia acestuia în privinţa „morţii colective“ şi „euforia puterii“ ei –, se apropie inconfortabil de propriul huliganism al lui Eliade. În articolul său din 1934, „Contra dreptei şi contra stîngii“, Eliade a scris că: „Huligani şi barbari sînt şi comuniştii incendiatori de biserici – ca şi fasciştii prigonitori ai evreilor. Şi unii, şi alţii calcă în picioare omenia, credinţa intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ“ (Credinţa,  nr. 59, an II, 14 februarie 1934). Dar, pînă în 1937, ideile i se schimbaseră: „În schimb, am stat cu mîinile în sîn şi am privit cum se întăreşte elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Ţara Oaşului s-a părăginit, cum s-au fãcut colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucovina în mîna evreilor şi maghiarilor etc. etc. […] Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sînt antisemit, iar democraţii că sînt huligan sau fascist. […] Pe mine nu mă supără cînd aud evreii ţipînd: «antisemitism», «Fascism», «hitlerism»!“ („Piloţii Orbi“, Vremea, nr. 505, 19 septembrie, 1937).

Aşadar, credinţele lui Eliade se schimbaseră odată cu evoluţia termenului. Spre mijlocul anilor 1930, el înţelegea prin „huligan“ un suporter al mişcării de extremă dreaptă sau chiar un fascist. 

Cazul Culianu

Ce legătură au toate acestea cu Norman Manea? Eliade nu a recunoscut niciodată legăturile sale cu Garda de Fier şi nici nu şi-a exprimat regretul pentru articolele antisemite pe care le-a publicat în tinereţe. În 1990, în anul de după căderea regimului comunist din România, Norman Manea a publicat în The New Republic eseul intitulat Felix culpa, în care vorbea despre implicarea lui Eliade în mişcarea legionară şi susţinea o abordare mai echilibrată a trecutului lui Eliade, abordare care presupunea o anumită doză de scepticism în ceea ce priveşte acurateţea Autobio­grafiei lui Eliade, precum şi amplasarea conceptului de „huliganism“, promovat de acesta, în contextul istoric adecvat. Felix culpa a provocat o serie de ameninţări şi de reacţii antisemite şi naţionaliste în presa din România, îndreptate împotriva autorului.

Manea era îngrijorat de amploarea reacţiilor, şi avea toate motivele să fie. În anul următor, 1991, asasinarea lui Ioan Petru Culianu – istoric al Renaşterii, profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Chicago şi fost student al lui Mircea Eliade – a zguduit lumea universitară. După cum spune chiar Manea în Întoarcerea huliganului: „În anul dinaintea morţii, [acelaşi an în care Manea a scris articolul Felix culpa], Culianu înfierase public «fundamentalismul terorist» al Gărzii de Fier şi poliţia politică post-comunistă, comunismul românesc şi naţionalismul culturii române“.

Norman Manea era de părere că jurnalismul combativ practicat de Culianu şi nuvelele sale ironice au atins un nerv sensibil şi au deranjat în ţara sa natală. Culianu a încercat, tot timpul, să expună perfidia noului guvern român „democrat“, instalat după 1990. Fabulele sale moralizatoare erau amare şi inflamatorii. Una dintre povestirile sale era o proză care, cum scrie Manea în Întoarcerea huliganului, „citea realitatea post-revoluţionară printr-o fictivă recenzie la o fictivă carte de memorii a unui fictiv memorialist care de­scria falsa Revoluţie, urmată de falsa tranziţie spre falsa democraţie, îmbogăţirea rapidă a foştilor securişti, crimele obscure, corupţia, demagogia, alianţa foştilor comunişti cu garda de Lemn [Fier], noua extremă dreaptă“.

Culianu a plătit pentru tentativele sale de a spune adevărul în exil. Într-o după-amiază caldă de mai, a fost împuşcat în ceafă în toaleta bărbaţilor de la etajul al treilea al Swift Hall, în Universitatea din Chicago. Asemenea lui Manea, îşi dorise să se întoarcă în România, să-şi viziteze familia şi vechii prieteni. Uciderea lui Culianu nu a fost niciodată elucidată. S-a zvonit – şi încă se crede – că responsabili de acest asasinat sînt membri ai fostei poliţii secrete comuniste.

După asasinat, Manea a beneficiat de protecţia FBI. Acţiunea din Întoarcerea huliganului se desfăşoară şase ani mai tîrziu, incluzînd sentimentele de îndoială ale autorului: se poate întoarce într-o ţară a cărei limbă o iubeşte, dar al cărei trecut întunecat continuă să fie ameninţător? Cum poate să separe „şarmul inefabil de fecalele inefabile“? Întorcîndu-se în România, Manea, după cum prea bine ştia, devenea, la rîndul său, un huligan. Nu huligan în sensul lui Eliade. Mai curînd, titlul cărţii trimite cu gîndul la viaţa stranie şi tristă a lui Mihail Sebastian, născut Iosif Hechter. Sebastian – dramaturg, jurnalist, romancier şi tînăr intelectual – scria în Cum am devenit huligan: „Aş vrea să cunosc legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut“, iar în 1943, asemenea lui Manea, se întreba: „Mă voi întoarce la oamenii ăştia?“. 

Mihail Sebastian şi „anii huliganici“

În 1935, acelaşi an în care Eliade şi-a publicat romanul Huliganii, Sebastian a scris un eseu intitulat Cum am devenit huligan, o replică la jignirile grave care i se aduseseră cu un an înainte, în urma apariţiei romanului său De două mii de ani. Eliade şi Sebastian fuseseră prieteni pînă la momentul în care Eliade a început să simpatizeze cu fascismul, şi romanul lui Sebastian, ca şi cel al lui Eliade, fusese unul al ideilor. Întrebarea pe care o ridica acest roman: cum putea cineva să fie şi român, şi evreu? Ce presupune condiţia de evreu? Sebastian a sugerat că „evreii sînt un popor tragic“ şi că „iudaismul este în faţa existenţei o poziţie tragică. Nu prin istoria lui zbuciumată, ci prin lumina pe care o proiectează asupra acestei istorii, prin rezonanţa pe care o dă. Mă întreb dacă, pe umerii altui popor, aceeaşi istorie de masacre şi incendii  n-ar fi cîntărit mai uşor“.

După cum explica Sebastian, „nu antisemitismul determină «tragicul» iudaismului. Îl hrăneşte, dar nu îl explică, şi nu îl provoacă. Rămîne la periferia suferinţei evreieşti, care are propria ei autonomie spirituală“. Puncte de vedere controversate, într-adevăr.

În 1931, Sebastian îi ceruse lui Nae Ionescu o prefaţă la romanul său De două mii de ani.  Pînă în 1934, cînd cartea a fost terminată, Nae Ionescu devenise un admirator al Gărzii de Fier. El a răspuns solicitărilor reînnoite de a scrie prefaţa, venite din partea fostului său prieten, adoptînd un discurs antisemit, în care punea semnul egal între iudaism şi Iuda, tradătorul lui Christos, şi pretindea că elementul „tragic“ era din vina evreilor înşişi: „Iuda suferă pentru că e Iuda. […] (Tu) [Iosif Hechter] suferi pentru că eşti evreu, ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi şi nu ai putea scăpa de suferinţă decît încetînd a fi evreu. […] Eu însă nu pot face nimica pentru tine. Pentru că eu ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atîta ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi. […] Iosef Hechter, tu nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?“.

Sebastian s-a hotărît să publice acea prefaţă puternic antisemită – pe care Nae Ionescu, într-un mod înşelător, a justificat-o ca fiind o analiză a preocupărilor tematice ale textului – urmînd ca lumea să tragă ce concluzii va crede de cuviinţă. Reacţia a fost una explozivă. Unii l-au acuzat că era asimilaţionist. Alţii l-au făcut antisemit. O parte a presei ajunsese să susţină ideea că, prin publicarea cărţii, cu acea prefaţă antisemită, Sebastian încerca, de fapt, să cultive un sentiment filosemit. Urmarea acestor interpretări şi acuzaţii a fost publicarea eseului Cum am devenit huligan, un răspuns plin de emoţie: „Nu sînt un partizan: sînt mereu un dizident. N-am încredere decît în omul singur, dar în el am foarte multă încredere. […]  Am fost «fascist» cînd am vorbit despre marxişti, am fost «marxist» cînd am vorbit despre fascişti. Astăzi sînt şi reacţionar, şi bolşevic. Îmi dau seama că orice precizare este inutilă. Oamenii ăştia nu aud decît ce vor; nu văd decît ce li se pare. […]  Inutil. Rămîn un huligan şi un bolşevic. […]  Am publicat prefaţa, în primul rînd, pentru că am cerut-o. […]  Am cerut-o, mi s-a făgăduit şi mi s-a dat. Iar eu am publicat-o. Acestea erau regulile jocului – şi le-am respectat. […] În al doilea rînd, pentru că nu-mi recunosc în nici un fel dreptul de a exercita vreo cenzură. Mi se pare odios în genere faptul de a suprima o pagină scrisă. […]  Sau lăsînd deoparte aceste consideraţii, peste care nu cred că un om de bună credinţă ar putea trece, voi spune că înainte de orice, am publicat prefaţa pentru că publicarea ei mi-era... indiferentă“. 

Huliganismul a fost revendicat şi recuperat de-a lungul anilor 1930 si după aceea. Pentru comunişti şi pentru dictatura comunistă care a urmat fascismului, huligan era orice individ care nu contribuia la viitorul glorios al socialismului. Toţi cei care nu aveau un loc de muncă, toţi cei care nu aveau o casă, marginalizaţii, cei care refuzau să respecte legea, disidenţii, toţi aceştia intrau în categoria „huliganului“ şi puteau fi judecaţi ca atare.

III.

Aceste chestiuni continuă să fie extrem de apăsătoare atît în România, cît şi în alte părţi ale lumii. Huliganismul revine. Anul trecut, în noiembrie, pe un blog al publicaţiei New York Times intitulat „Huligani, huligani peste tot“, Masha Gessen a subliniat maniera în care a început Kremlinul să folosească „huliganismul“ ca pe un termen generic, sub care să pună sub acuzare pe cei socotiţi a „viola ordinea socială“. După cum se pare, ambiguitatea pe care acest cuvînt a căpătat-o de-a lungul anilor se dovedeşte a fi utilă. După cum relatează Gessen: „La sfîrşitul anilor 1970, tribunalele [sovietice] au început să-i pedepsească pe disidenţi şi pentru huliganism. […] Acest cap de acuzare a rămas în vigoare şi după prăbuşirea Uniunii Sovietice. La începutul anilor 2000, se transformase într-unwastebasket charge. […] Dar apoi a intervenit politicul. Anul trecut, cînd a început o represiune politică prin arestarea grupului de artă Pussy Riot, în aplicarea legii s-a făcut uz de vechile metode ale predecesorilor sovietici. Era la îndemînă să-i acuzi pe protestatari de huliganism; astfel, erau uşor de condamnat. De asemenea, această strategie îi permitea tribunalului moscovit să treacă în plan secund faptul că aşa-numita încălcare a legii a celor de la Pussy Riot fusese, de fapt, un protest politic. Judecătorul a deliberat că femeile acţionaseră în catredrală din ură pentru credincioşii ortodocşi ruşi“.

În mod ironic, legăturile lui Putin cu Biserica Ortodoxă Rusă se încadrează în una din definiţiile „huliganismului“, punînd cele două interpretări semantice ale termenului cap la cap. Sprijinul reciproc actual, între Biserica Rusă şi Stat seamănă cu sprijinul de care se bucurau „huliganii“ Gărzii de Fier şi dictatura lui Ion Antonescu din partea Bisericii Ortodoxe Române la începutul anilor 1940. Oleg Kashkin a surprins foarte bine situaţia în articolul său din 2012, publicat în The Guardian: „Mesajul lui Putin: Dacă sînteţi pro Pussy Riot, sînteţi împotriva bisericii ortodoxe“.

Mai aproape de noi, în Regatul Unit, legea din 1998, Crime and Disorders Act, a incriminat ca fiind „comportament antisocial“ – totul, de la vagabondaj la proteste paşnice împotriva Olimpiadei. Aceste legi sînt ceea ce George Monbiot a numit legislaţie „personalizată“, legislaţie care „îi împiedică pe paria societăţii [de obicei, cei bolnavi mintal şi pe cei foarte săraci] să le deranjeze altora viaţa“. Se aşteaptă ca legea, care anul acesta este subiect de revizuire şi de îmbunătăţire în Antisocial BehaviorCrime and Policing Bill, să primească acordul regal pînă la încheierea sesiunii parlamentare din 2014. Proiectul de lege incriminează, în esenţă, anumite forme de huliganism.

 „Fusesem însă, în 1935, anul dinaintea naşterii mele, «huliganul» Sebastian, cum aveam să fiu 50 de ani după aceea şi încă zece ani după aceea şi încă zece apoi şi în timpul dintre aceste date fatidice“, scrie Manea în Întoarcerea huliganului.

Istoria termenului „huligan“ este istoria Europei, de la antisemitism la naţionalismul militant ring-wing, la disidenţă, la peregrinările multor intelectuali exilaţi din cauza regimurilor totalitare, pînă la incriminarea din zilele noastre a banditismului. Este un termen ale cărui înţelesuri variate acoperă extremele gîndirii. Astăzi, termenul înglobează totul, de la disidenţă ideologică la proteste împotriva statului, la revolta „infidelilor“ împotriva dogmelor oficiale, religioase sau de altă natură, pînă la demascarea abuzurilor oficiale (snowdenism). A ignora acest aspect al volumului de memorialistică al lui Norman Manea e ca şi cum ai rata să înţelegi ceva din el, e ca şi cum ai citi o altă carte. Triumful acestei opere magnifice este că reuşeşte, în timp ce priveşte o viaţă şi un destin, să vorbească nu numai în numele autorului, ci şi pentru Mihail Sebas­tian, Ioan Petru Culianu, pentru toţi exilaţii şi prietenii morţi, toate celelalte voci individuale, toţi „huliganii“, mari şi mici, pe care sistemele totalitare turbulente ale secolului al XX-lea i-au redus la tăcere. Toţi îşi găsesc o casă în „cochilia de melc“ a limbii lui Manea. Îi poartă pe toţi cu el.

 

Carla BARICZ s-a născut la Suceava, în anul 1987, şi la vîrsta de 10 ani a emigrat în America. A debutat cu poezie, la Editura Junimea din Iaşi, în anul 2001. Absolventă magna cum laude a Universităţii Columbia din New York City, licenţiată în limba şi literatura engleză şi literatură comparată, este în prezent doctorandă la Yale University, unde studiază proza şi teatrul renascentismului englez. A tradus şi a contribuit la editarea antologiei Romanian Writers on Writing. Scrie cronică literară la Words Without Borders. Recent, a fost invitată la Serile de Poezie de la „Cornelia Street Café“, în West Village, din New York. 

Articol publicat în Los Angeles Review of Books, 2 februarie 2014

În traducerea citatelor româneşti s-au folosit următoarele ediţii: Norman Manea, Întoarcerea huliganului (Polirom, 2008), Mihail Sebastian, Opere I. Proză (Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2011), Mircea Eliade, Huliganii(Humanitas, 2008), Marta Petreu, Cioran sau un trecut deocheat (Polirom, 2011). 
 

Traducere deMihaela ŞIMONCA

Preluare Observator Cultural