Eseistica lui T.S. Eliot – un pariu al literaturii

Data: 11.07.2014

Eseistica lui T.S. Eliot – un pariu al literaturii

Editura Humanitas Fiction, prin grija Denisei Comănescu, continuă editarea operei lui T.S. Eliot în româneşte. Volumul Eseuri alese. Critica literară (traduceri de Petru Creţia şi Virgil Stanciu, 2013), este, după cel de poezie, al doilea din acest proiect major, reeditare îmbogăţită a celui de Eseuri apărut în 1974 la Editura Univers, faţă de care conţine 8 eseuri în plus, adică un total de 28. Cartea este structurată în două secţiuni, prima dedicată ideilor generale, iar a doua scriitorilor individuali, dar ideile despre literatură ale lui T.S. Eliot se găsesc nu numai în prima parte, ci sunt diseminate, deopotrivă (şi tratate cu un patos remarcabil!), în eseurile dedicate scriitorilor individuali. Frumoasele versiuni româneşti, datorate distinşilor cărturari Petru Creţia şi Virgil Stanciu, redau cu măiestrie tensiunea ideatică şi ritmul originalului. Ca o opinie personală, am fi preferat ca distinşii cărturari, în loc să păstreze tale quale, din limba engleză, cuvinte (e drept, de sorginte latină, dar cu un son preţios) precum prescient sau congenial, să le fi dat echivalenţe româneşti. Impresia de ansamblu a textelor este, în orice caz, de grandoare ideatică, de densitate extremă.


Pentru Eliot, literatura europeană este subiectul fundamental: un pariu ontologic esenţial în ordinea civilizaţiei, parte a patrimoniului universal, prin sorgintea sa greacă şi latină; o ordine superioară, mereu in statu nascendi, dar şi o luptă cu sinele, cu tenebrele proprii, o metodă de împotrivire faţă de haosul incipient al limbii şi al societăţii. Întreaga viziune elioteană asupra scrisului ar putea fi pusă sub un moto din gânditorul T.E. Hulme, din care citează cu satisfacţie: „omul e în mod esenţial rău, el nu poate îndeplini ceva de preţ decât prin disciplină – etică sau politică. Astfel, ordinea nu e numai negativă, ci creatoare şi dătătoare de libertate. Instituţiile sunt necesare” (p. 300), iar critica însăşi este o „activitate instinctivă a minţii civilizate”.


Câteva din temele dezbătute de T.S. Eliot sunt mereu actuale: condiţia creatorului, sensul tradiţiei şi al progresului în artă, relaţia dintre emoţia personală şi sentimentul artistic, practica poeziei, a criticii (aceasta din urmă prezentă în nu mai puţin de trei dense eseuri) şi a dramei teatrale, limbajul dramatic şi relaţia acestuia cu poezia, conceptul de scriitor clasic sau de literatură minoră, cultivarea limbii. Ideile sunt exprimate cu vigoare, probând o intensă atenţie la fenomenul literar, iar observaţiile critice sunt, cu evidenţă, cele ale unui devotat practician. Într-o avizată prefaţă, profesorul Ştefan Stoenescu discută posteritatea acestui modernist de marcă, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură al anului 1948, remarcând că ea persistă mai ales prin remanenţa unor termeni.


Poet, critic şi teoretician literar, dramaturg, editor, Eliot este unul dintre întemeietorii de seamă ai poeticii moderniste. Dincolo însă de această datare, ne putem întreba, în acord cu autorul însuşi, convins de valoarea atemporală a criticii literare autentice (în eseul Să-l criticăm pe critic), dacă opiniile şi analizele sale mai pot oferi sugestii literaţilor de azi. Credem că da, întrucât multe din ele au un son profetic, specific unui scriitor dotat cu un fin simţ al realităţii sociale. Astfel, multe din „diagnozele” sale par tablouri ale climatului literar contemporan: Eliot este foarte actual atunci când avertizează asupra pericolului reprezentat de pătrunderea în critica literară a unor influenţe din cadrul disciplinelor sociale. Acestea, ne spune el, au consolidat legătura dintre literatură şi viaţă, dar au diminuat rolul valorilor pur literare; „pentru ca o astfel de critică şliterarăţ să fie normală şi firească, e nevoie de o societate care să fie consolidată şi de un public definit... o societate care să creadă în ea însăşi, o societate în care deosebirile de opinii religioase şi politice să nu fie extreme” (p. 402). Prin această fineţe intuitivă în corelarea evoluţiei literaturii cu aceea a societăţii, el este mai puţin un conservator, cum a fost uneori perceput, cât un tradiţionalist vizionar. Afirmă limpede (în binecunoscutul eseu Tradiţia şi talentul personal) că „noutatea e mai bună decât repetarea”, dar crede (în Reflecţii despre vers liber) şi că „Într-o societate ideală, ne putem imagina cum Noul cel bun creşte firesc din Vechiul cel bun, fără a fi nevoie de polemică şi de teorie; aceasta ar fi o societate cu o tradiţie vie. Într-o societate indolentă, precum cele de acum, tradiţia cade mereu în superstiţie şi se simte nevoia stimulentului violent al noutăţii”.


Evoluţia bruscă i se pare deci eseistului o violentare, spasmul unei societăţi dizarmonice, căci într-una bine orânduită noul se naşte firesc, fără traume ce pot duce la o dezagregare a valorilor, a limbii în primul rând. Şi nimic nu este mai important în societate decât limba. Ea este evocată ca element comun obligatoriu, ce creează posibilitatea unui pact al scrisului, dar şi al cititului ori al receptării critice: „printre diversele dezordini în care ne aflăm cufundaţi azi, una e haosul în domeniul limbii (...) şi e nevoie să ni se amintească permanent de răspunderea pe care o poartă poeţii şi criticii noştri în ocrotirea limbii noastre” (p. 403). Eliot recunoaşte că a dorit să se exprime în egală măsură prin critică şi poezie şi crede că opiniile sale critice sunt cele mai bune atunci când îi reflectă propria muncă de creaţie. O certă modestie îl face să se considere doar un comentator (dar unul foarte exigent!), păşind pe un teren al antecesorilor luminaţi, de unde şi-a ales un alt critic, spre a-şi măsura forţele „în funcţie de el” (Milton II), Samuel Johnson, care, în calitatea sa de critic de poezie, a scris ca poet, şi nu ca erudit. „Din cauză că el însuşi era poet – şi încă unul bun –, ceea ce a scris despre poezie trebuie citit cu respect” (Johnson, critic şi poet); „mă interesează mai mult ce au scris despre poezie poeţii decât ce spun despre ea criticii care nu sunt poeţi” (Să-l criticăm pe critic, p. 170).


Inteligenţa poetului este de natură preponderent lingvistică, pur literară, idee ilustrată în eseul Milton II: „Impresia aceea specială, parcă de salt cu respiraţia tăiată... e o dovadă mai concludentă a capacităţii lui intelectuale decât ideile pe care le-a împrumutat sau le-a inventat. A fi în stare să domini atâtea cuvinte dintr-o dată dovedeşte o minte excepţional de puternică”.


Atunci când discută inovaţiile poetice, în Reflecţii despre vers liber, ia în consideraţie idealul efortului propriu şi corolarul său, virtuozitatea tehnică: „Repudierea rimei nu înseamnă un salt către facil; dimpotrivă, impune limbii o tensiune mult mai serioasă. De cum se înlătură efectul reconfortant al rimei, succesul sau eşecul alegerii cuvintelor şi a structurii propoziţiei devin mai evidente”. Nu uită însă nici acum să facă precizări legate de social: „Astfel de forme şca vers libre ţ nu vor evolua până la perfecţiune decât în societăţile strâns unite şi omogene, societăţi de talia celor care au produs corurile greceşti, lirica elisabetană, canzoneul trubadurilor” (p. 33). După 25 de ani, reia discuţia în Muzica poeziei, unde repetă că formele fixe sunt numai doar o modalitate de autodisciplinare a energiei poetice, iar „Poemul precedă forma, în sensul că forma izvorăşte din încercarea cuiva de a spune ceva”, iar „libertăţile pe care şi le poate permite sunt în vederea ordinii” (p. 66, 67).


În mai multe eseuri se declară pentru impersonalitatea creatoare în artă, care nu este indiferenţă sau lipsă de emotivitate, ci, dimpotrivă, dezbărare de ego-ul mărunt: „o permanentă renunţare la ceea ce este poetul într-un anumit moment, în favoarea a ceva mai de preţ. Progresul unui artist este un perpetuu sacrificiu de sine, o continuă renunţare la propria lui personalitate”. (În deja clasicizatul eseu Tradiţia şi talentul personal, dar şi în Yeats, unde remarcă faptul că acest poet, „datorită experienţei personale intense, e capabil să exprime un adevăr general; să facă din el un simbol, conservând întreaga specificitate a expresiei”).


Oricât de analitic ar fi Eliot, un admirabil bun-simţ îi dictează oprirea pe pragul unui evident mister, „intensitatea procesului artistic” – o „fuziune”, căci „spiritul poetului e de fapt un receptacul care captează şi înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinaţie nouă se află laolaltă”. Cu toate acestea, nimeni nu va putea vreodată reface, în locul artistului, geneza artistică, modalitatea etern misterioasă prin care spiritul său exploziv uneşte brusc toate aceste elemente, unanim vizibile, în textura unui excelent poem. Distingând emoţia personală de cea artistică, în cazul celei din urmă acţionează un principiu superior (Tradiţia şi talentul personal, p. 41): „cu cât e artistul mai mare, cu atât mai mult vor fi separaţi în el omul care suferă şi spiritul care creează; cu atât mai desăvârşit va digera şi va transforma spiritul pasiunile care-i constituie materia”, în timp ce poetul mediocru este „personal”. Poezia veritabilă însă „nu înseamnă o eliberare a emoţiei, ci o «eliberare» de emoţie; nu e exprimarea personalităţii, ci o eliberare de personalitate”. În eseul despre Baudelaire apreciază că boala poetului nu contează, ci doar ce a reuşit să facă din ea, „în felul lui de a suferi e prezent ceva supranatural, supraomenesc”, în Dante, ca şi în Tradiţia şi talentul personal, prezintă dezideratul unei emoţii semnificative, care trăieşte în poem, nu în povestea vieţii poetului. Deosebirea dintre artă şi evenimentul real este, aşadar, în opinia sa, întotdeauna absolută.
În mod similar, detectează un mister în procesul receptării critice: problema autorităţii neputând fi desluşită şi definită ferm – ea aparţine până la urmă unei intuiţii instinctive. Dacă Ştefan Stoenescu apreciază că actul critic este pentru Eliot o circumscriere lejeră a obiectului, se poate observa şi că rămâne enigmatic, bazat pur şi simplu pe simţul critic indefinibil. E o iluzie, oricum, faptul că, printr-o analiză obstinată, critica ar lămuri poezia. Eliot nu se declară în favoarea interpretării, dimpotrivă, spune că un exces în această direcţie ar sărăci opera. Faptele sunt importante – cele aduse, lămuritor, de critic, care trebuie să aibă un foarte dezvoltat simţ al faptului concret: „de aceea critica făcută de poeţi are atâta valoare” (Funcţia criticii). Cu misterul începe arta şi sfârşeşte şi exegeza ei, printr-o înţelegere a artei ca artă. „Sunt chiar dispus să propun ideea că există în orice mare poezie ceva ce trebuie să rămână inexplicabil, oricât de complet l-am cunoaşte pe poet, şi că acest lucru contează cel mai mult” (afirmă în Hotarele criticii). Adevăratul critic este acela care sporeşte autonomia cititorului, ducându-l până în faţa unui mister cvasidantesc, pentru a-l părăsi acolo fără niciun ajutor din afară, „criticul care face critică e diferit de cel care trece de hotarele criticii”, ultimul, preferat de Eliot, având un rol formativ, chiar iniţiatic.
Acest relativism aparent este o formă de îngăduinţă, de largheţe a spiritului şi de liberalism al gustului. Un critic adevărat, este de părere Eliot, nu pune etichete şi evită violenţa verdictelor, lăsând adesea timpul să acţioneze natural; în mod ideal el ar trebui să nu se pripească (Ce este poezia minoră?). Termenul minor nu are, pentru eseist, implicaţii peiorative, ci implică o benefică şi dezinteresată curiozitate a veritabilului iubitor de literatură. „Poate că nu există doi cititori pentru care un mare poet să însemne exact acelaşi lucru... judecat de doi cititori la fel de competenţi, un poet îi poate părea unuia de importanţă majoră şi altuia de importanţă minoră” şi există câteodată autori aparent minori, care „pot exercita o puternică atracţie personală asupra anumitor cititori. Într-adevăr, aş fi tentat să mă îndoiesc de autenticitatea iubirii pentru poezie a unui cititor care nu va fi avut una sau mai multe afecţiuni personale faţă de un poet fără mare însemnătate istorică. Dacă-ţi plac numai cei pe care istoriile literare îi declară ca fiind cei mai buni, nu ai fost probabil mai mult decât un elev conştiincios, punând în aprecierile lui foarte puţin din el însuşi”. În acest sens statuează importanţa antologiilor, ca şi a revistelor, chiar a celor modeste, vrând să risipească impresia că poezia minoră e mai uşor de citit sau merită mai puţin să fie citită decât „poezia majoră”. „S-ar putea să fim în mod special înzestraţi pentru a aprecia un poet pe care foarte puţini oameni sunt în stare să-l guste”.


Gustul propriu e o condiţie a lecturii adevărate şi presupune autenticitate, afirmaţie reluată în Dante, unde precizează că metoda optimă de a cit este o „fericită suspensie a credinţei personale”, un abandon în spaţiul lecturii, unde „vei crede în teologia lui Dante exact aşa cum crezi în realitatea fizică a călătoriei lui; adică vei suspenda atât credinţa, cât şi lipsa de credinţă”.


Conceptele se ating, critica fiind proprie nu doar criticului, ci şi poetului, prozatorului, dramaturgului: „S-ar putea ca cea mai mare parte a muncii de creaţie a unui autor, când îşi compune opera, să fie o muncă critică: muncă de selectare, de combinare, de construire, de eliminare, de corectare, de verificare” (p. 49), în vreme ce „creativitatea unor scriitori este superioară altora numai prin faptul că facultăţile lor critice sunt superioare. Există o tendinţă (...) de a deprecia această muncă critică a artistului”. Impersonalitatea nu poate fi atinsă „dacă şpoetulţ nu se dedică în întregime operei pe care trebuie s-o creeze. Şi greu ar putea şti ce are de făcut dacă nu trăieşte în ceea ce nu e numai prezent, ci momentul prezent al trecutului”, „într-un fel şi într-o măsură pe care propria conştiinţă a trecutului nu le vădeşte”; el „trebuie să continue a-şi dezvolta această conştiinţă de-a lungul întregii lui cariere poetice (Tradiţia şi talentul personal), percepţia poeziei devenind „un întreg viu care cuprinde toată poezia scrisă de-a lungul vremurilor”. În Funcţia criticii, consideră literaturile drept întreguri organice, sisteme. „O moştenire comună şi o cauză comună îi unesc pe artişti. Între adevăraţii artişti ai tuturor timpurilor există, cred, o comuniune incon- ştientă”. Dar pasiunea pentru înglobarea trecutului nu este o pedanterie, ci o posibilitate de acţiune, fiindcă „O literatură se deosebeşte de viaţa omului prin faptul că se poate întoarce asupra propriului trecut şi dezvolta o posibilitate căreia nu i s-a dat curs” (Johnson, critic şi poet). Există şi un aspect tragic al perfecţiunii (revelat în eseul Ce este un clasic?): acela că literatura începuturilor poate fi mai bogată decât cea care îi urmează, iar un scriitor desăvârşit poate exercita şi o acţiune sterilizatoare prin acapararea unei zone de limbaj unde ceilalţi nu mai au acces vreme de mai multe secole, stopând totodată unele posibilităţi de expresie mai vechi.


În cazul opiniilor despre creatorii individuali, tonul se deosebeşte net în funcţie de preferinţe sau repulsii. În legătură cu cei apreciaţi face remarci subtile, cum ar fi aceea că la Donne gândul era o „trăire care îi modifica simţirea” (p. 215), ori că poeţii secolului XVII „posedau un mecanism de simţire care putea devora orice”, făcând poezie din orice element al vieţii, iar „o teorie filosofică intrată în poezie e inatacabilă, pentru că adevărul sau falsitatea ei filosofică nu mai contează, iar adevărul ei poetic este dovedit” (Poeţii metafizici). Pentru Vergiliu şi Dante are un veritabil cult, ei sunt idealuri de civilitate care configurează un model a cărui menţinere „este preţul libertăţii noastre, apărarea libertăţii împotriva haosului” (Ce este un clasic?).
În calitate de critic al scriitorilor care nu-i plac, T.S. Eliot se aseamănă însă unui prădător oceanic, care, la mare adâncime, administrează muşcături letale. Iată câteva din loviturile sale critice: piesa Hamlet ar fi un eşec artistic, bazat pe emoţia cu iz senzaţional, netransfigurată, aici fiind nedrept şi cu Mona Lisa. Faţă de Shelley are o repulsie irepresibilă: „în mintea lui domnea confuzia”, „îi găsesc ideile respingătoare”, „Walter Scott a coborât rareori atât de jos, Byron mai des”, „omul era un pedant fără simţul umorului, egoist, aproape un nemernic” (Shelley şi Keats); lui Milton (Milton I, 1936) îi reproşează generalitatea termenilor şi caracterul formal, pur auditiv, al versurilor”; Milton a adus, de-a dreptul, „prejudicii literaturii engleze”. În ceea ce spune Baudelaire „există mult grohotiş romantic”, el fiind „un cârpaci în comparaţie cu Dante”, Poe era pueril, dezvoltarea lui se oprise la stadiul adolescenţei, în vreme ce Valéry, prea sceptic ca să mai aibă convingeri, merge cu introspecţia până la a ucide poezia însăşi” (De la Poe la Valéry) În acest ultim eseu, Eliot îşi exprimă rezerva faţă de impasul literaturii ca „progres al conştiinţei de sine”, gândind că efortul propriu literaturii europene, „extrema luciditate în legătură cu exprimarea şi interesul extrem faţă de ea” s-ar putea frânge în viitor „datorită unei tensiuni crescânde împotriva căreia mintea şi nervii omului se vor răscula; tot aşa cum se poate susţine că e posibil ca nesfârşita perfecţionare a descoperirilor şi invenţiilor în domeniul ştiinţei, ca şi a aparatului politic şi social, să atingă un punct în care să se producă o irezistibilă reacţie contrară a omenirii şi o disponibilitate de a accepta cele mai grele condiţii de viaţă primitivă decât să poarte mai departe povara civilizaţiei moderne. Dar în privinţa aceasta nu mi-am făcut nici o părere fermă: o las pe seama dumneavoastră”. Iată reluat idealul civilizaţiei ameninţate de o barbarie latentă, existenţa literaturii ca literatură fiind tot mai fragilizată de evoluţiile, întrevăzute, ale societăţii!

 

Simona-Grazia Dima,

România Literară, nr. 27-27/2014