Bieţii moderaţi

Data: 11.07.2014

Bieţii moderaţi

Kőrössi P. JÓZSEF – Ruleta maghiară. Convorbiri cu Markó Béla despre literatură, politică, societate

 
Imaginea publică a politicienilor noştri nu este (pentru a folosi un eufemism) dintre cele mai grozave. Se conturează deja un tipar categorial, o tipologie deloc flatantă pentru cei ce o ilustrează: arivişti, demagogi, „traseişti“, personaje urmărindu-şi exclusiv interesul personal, semidocţi ori de-a dreptul agramaţi, decidenţi de o stupefiantă incultură, oameni de vorbe, nu de cuvînt, de discursuri, nu de fapte, de mize mici, nu de proiecte comunitare. Politicieni: termenul s-a cam demonetizat, cu cît conturile în bănci ale reprezentanţilor „tagmei“ au crescut; şi trebuie să admitem că imaginea aceasta publică nu este una fără acoperire. Imaginea nu e fără legătură cu conţinuturile pe care le desemnează.
 
Tocmai de aceea, e important să observăm şi să încurajăm excepţiile de la regula statistică: acei oameni politici veritabili a căror conduită diferă de cea a politicienilor „noştri“. Abia aceste exemple ne semnalează că nu e vorba de un dat, de un fel de blestem al fişei politicianului dîmboviţean (arivist, „traseist“, semidoct…), ci de opţiuni individuale pentru un anumit set de valori, în interiorul, ca şi în afara sferei politicii. Un asemenea exemplu numai bun să infirme o jalnică regulă este Markó Béla, „scotocit“ într-o remarcabilă carte de convorbiri, Ruleta maghiară, de către Kőrössi P. József, un interlocutor rasat şi versat.
 
Cartea celor doi este provocatoare şi, pe nu puţine pagini, pasionantă prin complexitatea subiectului uman focalizat, din unghiuri diferite şi pe numeroasele faţete ale unei personalităţi atipice (ca orice personalitate). E destul de simplu să-l fixezi pe X într-o formulă sintetică, ajutat fiind de caracterul rudimentar şi unidirecţionat al alcătuirii sale; şi e atît de interesant şi stimulativ să-l urmăreşti, precum Kőrössi P. József, pe un Y, cu centrul, laturile şi nuanţele unui sofisticat intelectualangajat.
 
Între cel ce întreabă şi cel ce răspunde pare să se fi încheiat un pact de sinceritate. Nu se pun întrebări comode, călduţe; iar răspunsurile nu sînt evazive şi nu virează spre limbajul de lemn ori de plastic al politicianului „nostru“. E o radiografie a unei biografii mai puţin obişnuite: un secui căruia i s-a spus verde în faţă că nu e „un bun secui“ şi un maghiar căruia i s-a repetat că nu e „un maghiar bun şi adevărat“... Un om politic care totuşi a reuşit (biet moderat, într-o mare de radicalism isteric) să apere drepturile comunităţii maghiare şi să schimbe „în mod fundamental cadrul legal privind învăţămîntul în limba maternă şi folosirea limbii materne“. Precum toţi moderaţii, adepţi ai dialogului, ai convieţuirii şi, implicit, ai compromisurilor inevitabile, de o parte şi de alta, Markó Béla a fost în minoritate, nu numai la propriu, ci şi la figurat. După aproape un sfert de secol de libertate postrevoluţionară, trăgînd linie şi socotind, vedem însă că acţiunea lui a dat roade. E motivul pentru care, la data acestor Convorbiri, Markó Béla nu mai este preocupat de prezentul de dispută politică, ci de vectorul, lăsat în urmă, al implicării personale. Detaşarea înseamnă obţinerea unei perspective. Omul politic care s-a retras din prim-plan e aici un fel de memorialist al propriei curbe de experienţă de „front“ şi conlucrează strîns cu partenerul de dialog la explicitarea fiecărui segment.
 
Un element de interes al convorbirilor e dat şi de faptul că intelectualul politician face parte dintr-o generaţie care a „prins“ şi socialismul real dejist şi ceauşist (ultimul, xenofob şi cu atît mai greu suportabil pentru un secui), şi deceniile de epocă democratică. Este o generaţie intermediară cu experienţa ambelor epoci şi care le poate compara. Markó Béla nu idealizează şi nu idolatrizează interbelicul; după cum nu-i înţelege defel pe nostalgicii ceauşismului defunct. E un „centrist“ şi din acest punct de vedere: al norocului unei generaţii aflate încă la tinereţe la căderea comunismului în Europa de Est.
 
Din aceste date generaţioniste s-a cristalizat probabil şi opţiunea intelectualului angajat în politică pentru modernizare, şi nu pentru încremenire (cu formula lui Gabriel Liiceanu) într-un proiect retro şi anistoric. Sînt edificatoare fragmentele în care Markó Béla critică fără menajamente schema de proiecţie simbolică a Ardealului ca un „muzeu al satului“. Din această perspectivă, politicianul care apără drepturile minorităţii maghiare în România este la o mare distanţă (şi într-o paradigmă de gîndire complet diferită) de politica actuală a Ungariei.
 
Pledoaria pentru un Ardeal conectat merge împreună, în chip firesc, cu critica partizanilor, reprezentaţi de Viktor Orbán, ai unei societăţi autarhice. Să vedem cele două fragmente, impecabil articulate de Markó Béla şi traduse de Anamaria Pop (autoarea şi a unui consistent şi foarte util corpus de note): „Există unii care vor să facă din tot Ardealul un soi de muzeu al satului. O atracţie pentru a prospera turismul internaţional (mai ales pentru turismul din Ungaria)... atît şi nimic mai mult... iar cei care şi-au propus exclusiv acest scop nici nu vor altceva. Ne-am prăpădi dacă am permite să se întîmple aşa ceva. Ardealul nu poate fi exclusiv căminul unei comunităţi arhaice. Dar în Ungaria parcă doar aspectele astea vor să le vadă la noi sau în noi. Trebuie să avem mare grijă cum ne raportăm la tradiţii. Uneori am impresia că, de fapt, cîntecele vechi populare adunate din Ardeal sînt interpretate în Ungaria pe o voce atît de tremurată... pentru că au fost preluate de la oameni foarte bătrîni, care nu mai puteau cînta altfel. Iar cînd văd jocurile populare de la şes dansate în Ungaria... parcă aş vedea o echipă de babalîci... asta pentru că etnografii au preluat aceste jocuri dansate de nişte moşnegi. Tradiţiile sînt foarte complicate, se întîmplă să se schimbe şi de la sine... poate mai e nevoie de modernizare. Am fost şi sînt un adept al modernizării. Retorica mea s-a bazat pe faptul că, în Ardeal, există şi altceva în afară de brazi şi ape minerale, în afară de bătrîne cu spatele încovoiat şi năframe negre... iată, au existat celebrii matematicieni Farkas Bolyai, János Bolyai, tată şi fiu... şi mulţi alţii“ (pp. 175-176); „Orbán într-adevăr merge într-o direcţie fundamentalistă. Şi el vrea să schimbe Ungaria. [...] Orbán este omul schimbărilor, dar nu al acelor schimbări pe care eu le-aş considera benefice pentru Ungaria. El vrea o societate autarhică, pentru că asta poate fi controlată mai uşor. Vrea să ducă ţara înapoi într-un trecut falsificat, de parcă Ungaria ar putea fi o ţară care să-şi producă singură toate cele necesare. Dar cînd a fost Ungaria o astfel de ţară? Cînd a avut o asemenea economie? Sigur nu în ultimii o sută de ani. Încearcă să ducă ţara spre o economie autarhică, spre un sistem autoritar“ (pp. 176-177).
 
Dacă la acest capitol lucrurile sînt clare, ele se complică un pic şi pretind o subtilitate analitică a omului politic, atunci cînd el este confruntat cu problema identităţii. Poetul (unul, de asemenea, remarcabil, după cum se vede din poeziile inserate în volum) Markó Béla e atras, în ultimii ani, de formule mai tradiţionale şi de formatul sonetului. În genere, nu crede în evoluţie în artă, iar cînd reciteşte Odiseea, pentru a treia oară, e consternat că deja s-a spus totul, şi încă într-un mod al modernităţii ce face (adaug eu) ridicole actualizările forţate. Deci progresul în artă e un neadevăr şi, în definitiv, un nonsens. În schimb, societatea nu poate refuza progresul, evoluţia, conectarea. Problema identităţii se pune în aceşti termeni complicaţi. Cum se configurează, benefic, o comunitate astfel încît ea să nu fie nici prea închisă (ar deveni, în timp, marginală în sistemul de care nu se lasă permeată), dar nici prea deschisă (ar implica riscul ştergerii amprentei identitare)? Cum să fie secuii, la mijloc de obstinaţie a specificului şi versatilitate adaptativă?
 
Din nou, soluţia cea mai dificilă, dar cea mai corectă e aceea a echilibrului, moderaţiei, cumpătării comunitare: cuvinte care îi plac lui Markó Béla, deşi sînt mai puţin spectaculoase decît revoluţie, răscoală, război... Şi iarăşi, moderaţia „ştearsă“, nespectaculoasă, cumpătarea fără rating şi echilibrul revoltător pentru extremişti – cîştigă. Scena ce urmează este simbolică şi, creînd-o din cîteva linii, omul politic cu viziune transpersonală are un accent de legitimă mîndrie: „Nu sînt monarhist, deşi uneori mă gîndesc c-ar fi mai bine în funcţia de şef de stat un rege cu o putere simbolică... decît un politician intrigant, dispus să facă orice pentru obţinerea sau menţinerea puterii. Tot în perioada aceea am făcut cunoştinţă inclusiv cu Otto von Habsburg... nici nu mai ştiu unde, probabil că la Şumuleu Ciuc. A fost acolo cu familia, m-am întîlnit atunci şi cu György, fiul cel mic. Otto von Habsburg a fost un politician activ, important, membru în Parlamentul Euro - pean, ştia bine limba maghiară, vorbea fluent, deşi cu un accent german. Era o persoană echilibrată, îndemna întotdeauna la cumpătare. Ultima dată ne-am întîlnit la Bucureşti, în biroul meu de vicepremier, cred că-n 2005 sau 2006. Ultimul moştenitor al Imperiului Austro-Ungar şi vicepremierul maghiar al Guvernului Român... în Palatul Victoria, reşedinţa Guvernului de la Bucureşti... Aşa ceva nu cred că se va mai întîmpla prea curînd“ (p. 198).
 
O carte pasionantă, cu doi intelectuali de calibru şi din ale cărei pagini respiră normalitate.
 
 
Kőrössi P. JÓZSEF
Ruleta maghiară. Convorbiri cu Markó Béla despre literatură, politică, societate
Traducere din limba maghiară şi note de Anamaria Pop, traducerea poeziilor: Paul Drumaru
Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2014, 304 p.
 
Daniel Cristea-Enache
Articol preluat din Observator Cultural, nr. 730, 2014