„Europa se sinucide şi, în mijlocul ei, Franţa se luptă cu disperare să supravieţuiască“

Data: 12.02.2015

„Europa se sinucide şi, în mijlocul ei, Franţa se luptă cu disperare să supravieţuiască“

Michel Houellebecq, de ce ai scris această carte?

Cred că există mai multe motive. Nu-mi place cuvîntul, dar am impresia că e meseria mea. La întoarcerea mea în Franţa, am constatat mari schimbări, schimbări ce, de altfel, nu sînt specific franceze, ci sînt occidentale, în general. Exilîndu-te, nu te prea mai interesezi de nimic, nici de ţara de origine, nici de cea în care trăieşti – şi, în plus, Irlanda e un caz puţin mai special. Al doilea motiv vine din faptul că ateismul meu n-a mai rezistat succesiunii de decese la care am asistat. De fapt, mi s-a părut insuportabil.

Moartea cîinelui tău, a părinţilor?

Da, a fost cam mult într-un timp aşa de scurt. La asta s-a mai adăugat, poate, şi faptul că, în ciuda a ceea ce credeam, nu eram cu adevărat ateu, ci mai degrabă agnostic. În general, agnosticismul serveşte de paravan pentru ateism, dar în cazul meu cred că nu. Reexaminînd în lumina a ceea ce ştiu întrebarea dacă există un creator, o ordine cosmică, ceva de genul acesta, mi-am dat seama că, de fapt, nu eram în stare să răspund.

În timp ce mai înainte ţi se părea că…

Da, aveam impresia că sînt ateu. Acum chiar nu mai ştiu. Iată, cred că acestea sunt cele două motive, al doilea atîrnînd mai greu decît primul.

Cum ai caracteriza această carte?

Termenul de ficţiune politică merge destul de bine. Nu cred că am citit prea multe de genul acesta, dar cîteva totuşi am citit, mai mult din literatura engleză decît din cea franceză.

La care anume te referi?

La unele din cărţile lui Conrad. Şi ale lui John Buchan, de asemenea. Apoi la cărţi mai recente, mai puţin bune, înrudite cu thrillerul. Thrillerul poate să se dezvolte şi într-un cadru politic, nu e neapărat legat de lumea afacerilor. Dar mai există şi un al treilea motiv pentru care am scris această carte: mi-a plăcut începutul. Am scris aproape dintr-o suflare primele 26 de pagini. Şi asta mi s-a părut foarte convingător, pentru că îmi pot ima­gina foarte bine un student alegîndu-şi-l pe Huysmans ca prieten şi consacrîndu-i acestuia întreaga sa viaţă. Asta nu mi s-a întîmplat mie: am citit Huysmans tîrziu, spre 35 de ani, cred, dar mi-ar fi plăcut foarte mult. Camera mea nu era prea grozavă, cantina universitară nici ea, şi îmi imaginez foarte bine ce-ar fi putut el face din toate astea. Cred că mi-ar fi putut fi un adevărat prieten. Aşadar, după ce am scris începutul, n-am mai făcut nimic o bucată de vreme. Era prin ianuarie 2013, şi am reluat textul în vara lui 2013. Dar proiectul meu era foarte diferit la început. Nu trebuia să se numească Supunere. Primul titlu era Convertirea. Şi în prima mea variantă naratorul se convertea şi el, dar la catolicism. Adică urma acelaşi parcurs ca Huysmans, la un secol distanţă: pleca de la naturalism pentru a deveni catolic. Dar nu am reuşit să fac asta.

De ce?

Nu mergea. După părerea mea, scena-cheie din carte este cea în care personajul principal priveşte pentru ultima dată statuia neagră a Sfintei Fecioare din Rocamadour, simte o forţă spirituală, ca un fel de vibraţii, şi deodată ea se îndepărtează în timp şi el coboară spre parking, solitar şi destul de disperat.

Este acest roman o satiră?

Nu. Doar foarte parţial, cel mult este o satiră a jurnaliştilor politici şi foarte puţin a politicienilor. Dar a personajelor principale – nu.

Cum ai conceput acest element de ficţiune al unui tur doi al alegerilor prezindenţiale în care se înfruntă Marine Le Pen şi preşedintele unui partid musulman?

Păi, pentru Marine Le Pen mi se pare totalmente posibil în 2022 – ba chiar în 2017… Partidul musulman e mai mult… Aici atingem, de fapt, punctul sensibil. Am încercat să mă pun în locul unui musulman şi mi-am dat seama că ei sînt, în realitate, într-o situaţie total schizofrenă. Pentru că, în general, musulmanii nu se interesează prea mult de subiectele economice, marile lor centre de interes sînt ceea ce se cheamă astăzi teme societale. După cum se poate vedea, ideologic, ei sînt foarte departe de stînga şi încă şi mai departe de ecologişti, indiferent la care din aceste teme ne referim. Ajunge să te gîndeşti la căsătoria homosexuală pentru a înţelege, dar e peste tot la fel. Şi nu se vede nici de ce ar vota pentru dreapta şi încă şi mai puţin pentru extrema dreaptă, care îi respinge din toate puterile. Ce poate face un musulman care vrea să voteze? Practic e într-o situaţie imposibilă. El nu e reprezentat deloc. Ar fi fals să se spună că e o religie care n-are consecinţe politice. Are. Ca şi catolicismul, de altfel, deşi catolicii au fost destul de repuşi la locul lor. Deci, după părerea mea, un partid musulman e o idee care se impune.

Dar de aici şi pînă la a-ţi imagina că un asemenea partid ar putea să se afle, peste şapte ani, în situaţia de a cîştiga alegerile prezidenţiale...

Sînt de acord, e prea puţin probabil. Din două motive. Primul, cel mai dificil: ar trebui ca, mai întîi, musulmanii să reuşească să se înţeleagă între ei. Ar fi nevoie de cineva extrem de inteligent şi cu un extraordinar talent politic, calităţi cu care-mi şi înzestrez personajul, pe Ben Abbes. Dar, prin definiţie, un astfel de talent ieşit din comun e puţin probabil să existe. Presupunînd însă că există, acest partid ar putea progresa, dar asta ar lua mult mai mult timp. Dacă luăm exemplul felului în care Fraţii musulmani au procedat, vedem structura pe care au creat-o în teritoriu, asociaţiile caritative, lăcaşurile de cultură, locurile de rugăciune, centrele de vacanţă, de îngrijire medicală, echivalentul, într-un fel, a ceea ce făcuse şi Partidul Co­munist. După părerea mea, într-o ţară în care mizeria va continua să crească, asta poate să convingă pe mult mai mulţi decît musulmanii „obişnuiţi“, dacă pot spune aşa, pentru că în plus, nu mai sînt doar musulmanii „obişnuiţi“, căci avem şi convertiri de oameni care nu sînt deloc de origine magrebină… Dar un astfel de proces ar dura mai multe zeci de ani. De fapt, senzaţionalismul presei joacă un rol negativ. De exemplu, jurnaliştii au adorat povestea individului ce locuia într-un sătuc normand – şi mai francez de atîta nu se poate –, nici măcar nu era dintr-o familie destrămată, dar s-a convertit şi a plecat să lupte pentru djihad în Siria. Raţional putem presupune că, pentru un tip ca acesta, există alţi zeci care se convertesc şi pleacă să lupte în Siria. Nu e o excursie de plăcere să faci djihadul în Siria, în fine, asta interesează doar oamenii puternic motivaţi de violenţă, care sînt, inevitabil, o minoritate.

Am putea să presupunem şi că ceea ce îi interesează pe aceşti oameni este mai ales să plece în Siria, nu să se convertească cu adevărat.

Nu cred, mai degrabă cred că există o nevoie reală de Dumnezeu şi că întoarcerea religiei nu e un slogan, ci o realitate, şi prin asta am trecut la o viteză superioară.

Această ipoteză ocupă un loc central în  roman, dar ştim că ea a fost demolată de numeroşi cercetători care demonstrează că asistăm la o secularizare progresivă a islamului şi că violenţa şi radicalismul sînt de fapt ultimele zvîcniri. Este teza lui Olivier Roy şi a multor altor oameni care studiază aceste probleme de peste 20 de ani.

Eu n-am observat asta. Şi nu doar islamul profită, de altfel. În America de Nord şi de Sud sînt mai degrabă evanghelizatorii. Nu este un fenomen francez, e aproape mondial. În ceea ce priveşte Asia nu am informaţii, dar în cazul Africii este interesant, pentru că acolo sînt în creştere cele două mari puteri religioase : evanghelismul şi islamul. Am rămas în mare măsură adeptul lui Auguste Comte şi nu cred că o societate poate rezista fără religie.

Dar de ce ai hotărît să „dramatizezi“ lucrurile în felul acesta, cînd tot tu spui că este greu de crezut ca un preşedinte musulman să fie ales în 2022?

Păi, asta e partea pentru marele public, thrillerul.

N-o fi şi partea Zemmour?

Nu ştiu, nu i-am citit cartea. Ce zice el, mai exact?

El, la fel ca alţi cîţiva, dincolo de ceea ce îi deosebeşte, se unesc în a crea un portret al Franţei contemporane ce mi se pare cît se poate de fantasmagoric, portret în care una dintre caracteristicile principale este pericolul unui islam ce ameninţă foarte puternic societatea franceză. Dramatizîndu-ţi ficţiunea în aceeaşi manieră, avem impresia că tu accepţi ca punct de plecare şi chiar prelungeşti o descriere a Franţei contemporane pe care o găsim astăzi în spiritele acestor intelectuali.

Nu ştiu, nu cunosc decît titlul cărţii sale (Sinuciderea franceză, NDLR) şi asta nu e deloc impresia pe care o am eu. Eu nu simt că asist la o sinucidere franceză. Am chiar o impresie contrară: Europa se sinucide şi, în mijlocul ei, Franţa se luptă cu disperare să supravieţuiască. E aproape singura ţară care se luptă să supravieţuiască, este singura ţară care are o demografie ce-i permite supravieţuirea. Pentru a se sinucide, demografia reprezintă cel mai bun şi eficient mijloc. Deci Franţa nu se sinucide deloc. De altfel, pentru oameni a se converti este o speranţă, nu o ameninţare. Ei aspiră la un alt tip de societate. Chiar dacă eu nu cred că se convertesc din motive sociale. Se convertesc din motive mult mai profunde. Chiar dacă aici cartea mea mă contrazice un pic, căci Huysmans e cazul tipic al unui om care se converteşte din motive pur estetice. Întrebările care-l frămîntau pe Pascal îl lasă total rece, nu vorbeşte niciodată despre ele. Mi-e şi greu să-mi imaginez pe cineva pînă într-atît de estet. Dar pentru el frumuseţea e o dovadă. Frumuseţea rimelor, a tablourilor, a muzicii este dovada existenţei lui Dumnezeu.

Ne întoarcem la problema sinuciderii, fiindcă Baudelaire spunea despre el că nu avea de ales decît între sinucidere şi convertire…

Nu, Barbey d’Aurevillye este cel care a făcut această remarcă, justă de altfel, după citirea cărţii În răspăr. Am recitit totul cu atenţie şi, la sfîrşit, el devine cu adevărat creştin. E uimitor.

Pentru a reveni la această dramatizare de care vorbeam, în carte aceasta ia forma, de exemplu, a unor descrieri foarte neclare şi foarte vagi de evenimente care apar fără să ştim prea bine ce sînt, de fapt. Ne aflăm aici în plină fantasmă, în politica spaimei?

Poate că da. Da, există un fel de frică. Mă folosesc de ea.

Aşadar, te foloseşti de frica pe care o provoacă ideea că islamul ar putea să devină majoritar în ţară?

De fapt, nu ştim bine de cine ne e frică, de identitari sau de musulmani. Totul rămîne nelămurit.

Ţi-ai pus problema efectelor pe care le poate avea un roman ce conţine o astfel de ipoteză?

Nici un efect. Nici unul.

Nu crezi că acest roman va contribui la întărirea imaginii unei Franţe pe care tocmai o evocam şi pentru care islamul e ca o sabie a lui Damocles, ca lucrul cel mai înspăimîntător?

În orice caz, acesta este aproape singurul subiect abordat de presă, mai mult de atîta nu se poate. Astăzi e imposibil să spui mai mult decît s-a spus deja, deci romanul n-o să aibă nici un efect.

Constatarea asta nu-ţi dă dorinţa de a scrie altceva? De a nu te înscrie în curentul acesta conformist?

Nu, căci face parte din meseria mea de a vorbi despre ceea ce oamenii vorbesc, în mod obiectiv. Mă conformez timpului meu.

În acest roman, remarci că intelectualii francezi au o tendinţă naturală de-a nu se simţi niciodată responsabili, dar tu, tu ţi-ai pus problema responsabilităţii tale literare?

Dar eu nu sînt un intelectual. Eu nu ţin partea nimănui, nu apăr nici un regim. Neg orice responsabilitate, ba chiar revendic iresponsabilitatea însăşi, categoric. Mai puţin atunci cînd vorbesc în romanele mele despre literatură. Aici mă implic asemenea unui critic literar. Dar eseurile sînt cele care schimbă lumea.

Nu romanele?

Eseurile. În plus, am impresia că acela al lui Zemmour este lung, prea lung. Mi se pare că şi Capitalul era prea lung. Mai degrabă Manifestul partidului comunist a fost citit şi el e cel care a schimbat lumea. Rousseau a schimbat lumea. Ştia să fie percutant la nevoie. E simplu, dacă vrei să schimbi lumea, trebuie să spui: iată cum e lumea şi iată ce e de făcut. Nu trebuie să te pierzi în divagaţii romaneşti. Este ineficient.

N-o să te învăţ eu în ce măsură romanul este un instrument epistemologic. Era chiar subiectul cărţii tale Harta şi teritoriul. Acum am impresia că tu reiei pe cont propriu genul de descrieri, de contradicţii care sînt mai mult decît discutabile, care sînt cele cu care lucrează cei din redacţia ziarului Causeur,  Alain Finkielkraut, Eric Zemmour sau Renaud Camus. De exemplu, punerea în opoziţie a rasismului şi a laicităţii.

Nu se poate nega existenţa unei contradicţii.

Eu nu o văd, din contră, aceleaşi persoane sînt adesea militanţi antirasişti şi fervenţi apărători ai laicităţii, totul avîndu-şi rădăcinile în filozofia Luminilor.

Bun, pe filozofia Luminilor putem pune o cruce: e moartă. Un exemplu clar? Candi­data de pe lista din Besancenot poartă vălul musulman, iată un exemplu de contradicţie.

Dar nu doar musulmanii sînt într-o situaţie schizofrenă. Referitor la ceea ce numim în mod obişnuit valori, oamenii de extremă-dreaptă au mai multe în comun cu musulmanii decît cu oamenii de stînga. Există mult mai multe opoziţii fundamentale între un musulman şi un ateu laic decît între un musulman şi un catolic. Asta mi se pare evident.

În acest caz, nu înţeleg legătura cu ra­sismul…

Efectiv, nu există nici una. În mod obiectiv, nu există. După ce am fost achitat în procesul ce mi-a fost intentat pentru rasism, acum vreo 10 ani, procuroarea a remarcat pe drept că religia musulmană nu reprezintă dovada unei apartenenţe rasiale. Acest lucru a devenit şi mai evident astăzi. În concluzie, a fost extins înţelesul termenului de rasism, inventîndu-se delictul de islamofobie.

Poate că e prost ales cuvîntul, dar există forme de stigmatizare a unor grupuri sau categorii de persoane, care sînt forme ale rasismului…

Ah, nu, islamofobia nu e rasism. Dacă există un lucru ce a devenit clar, apoi acesta este.

Islamofobia serveşte de paravan unui rasism ce nu mai poate fi exprimat, fiindcă e pedepsit prin lege.

Eu cred că e foarte fals. Nu sînt de acord.

O altă idee discutabilă cu care lucrezi este opoziţia dintre antisemitism şi rasism… Din contră însă, se poate dovedi că adesea, în istorie, cele două au mers mînă în mînă.

Eu cred că antisemitismul nu are nimic de-a face cu rasismul. Mi-a luat mult timp să înţeleg antisemitismul. Primul impuls este acela de a-l apropia de rasism. Dar ce fel de rasism este acela în care o persoană nu poate spune dacă celălalt este evreu sau nu, pentru că asta nu se vede? Rasismul este mai primitiv decît antisemitismul, e diferenţa de culoare a pielii…

Nu neapărat, fiindcă există rasisme culturale deja de multă vreme.

Dar, în cazul acesta, tu foloseşti cuvintele în afara sensului lor. Rasismul înseamnă pur şi simplu să nu-mi placă cineva pentru că aparţine altei rase, pentru că nu are aceeaşi culoare a pielii, aceleaşi trăsături etc. Nu trebuie lărgit sensul cuvîntului.

Dar cum din punct de vedere biologic rasele nu există, rasismul este obligatoriu unul cultural.

Dar, oricum, aparent există. Evident, din moment ce există metisaj… Sylvain, fii cinstit! Tu ştii foarte bine că un rasist e cineva care nu-l iubeşte pe celălalt fiindcă are pielea neagră sau o mutră de arab. Acesta este rasismul.

Sau pentru că are alte obiceiuri sau o cultură…

Nu, îmi pare rău, asta e o altă problemă!

Pentru că, de exemplu, e poligam…

Ah, da, putem fi şocaţi de poligamie fără să fim deloc rasişti. E cazul a nu puţini oameni care nu sînt pentru nimic în lume ra­sişti. Dar să revenim la antisemitism, fiindcă ne-am îndepărtat de subiect. Avînd în vedere că nimeni n-a putut vreodată ghici, după aparenţa sa sau după modul său de viaţă, dacă cineva este evreu, pentru că puţini evrei aveau un mod de viaţă special în epoca în care antisemitismul s-a dezvoltat, ce poate fi acesta atunci? Nu este rasism. E de ajuns să citeşti textele pentru a-ţi da seama că e pur şi simplu teoria complotului: există oameni din umbră care sînt responsabili de toate nefericirile lumii, care complotează împotriva noastră. E invadatorul. Lumii îi merge rău, evreii sînt de vină, finanţele evreieşti… E o teorie a complotului.

Dar, în Supunere, nu e şi acolo o teorie a complotului, cea a „marii înlocuiri“, cum o numeşte Renaud Camus, la care se lucrează, iar musulmanii vor prelua puterea…

Cunosc prea puţin teoria marii înlocuiri, dar aparent e mai degrabă rasială. Or, aici, nu, el nu menţionează imigraţia.

Nu e neapărat rasială. Poate să fie religioasă. Aşa cum se întîmplă, avem de-a face cu înlocuirea religiei catolice cu islamul.

Nu. Este vorba de o distrugere a filozofiei apărute în secolul Luminilor, care nu mai are nici un sens pentru nimeni, sau doar pentru foarte puţini. Catolicismului îi merge destul de bine. Insist în a spune că o alianţă între catolici şi musulmani este posibilă, s-a şi văzut deja. Şi poate să se producă din nou.

Devenind agnostic, tu priveşti mai degrabă favorabil această prăbuşire a filozofiei Luminilor?

Da. Trebuia să se întîmple şi iată că se întîmplă acum. Aici sînt din nou adeptul lui Comte. Sîntem în ceea ce el a numit faza metafizică, începută în Evul Mediu, ce avea drept scop unic distrugerea etapei anterioare. În sine, ea nu poate produce nimic decît neant şi nefericire. Aşadar, da, sînt ostil acestei filozofii iluministe. Trebuie spus în mod clar şi limpede.

De ce ai ales să plasezi romanul tău în lumea universitară? Fiindcă ea incarnează cel mai precis acest secol al Luminilor?

Pot să răspund că nu ştiu? Fiindcă asta e realitatea. Voiam un personaj care să aibă o relaţie de lung parcurs cu Huysmans şi de aici ideea de a-l face profesor universitar.

Alegerea de a scrie romanul la persoana întîi s-a impus de la început?

Da, pentru că era un joc cu Huysmans. De la primele fraze.

Există o dimensiune autobiografică în personajul acesta, nu integral, dar… există. De exemplu, moartea părinţilor.

Da, folosesc unele lucruri, chiar dacă detaliile sînt foarte diferite. Nu sînt niciodată autoportrete, ci întotdeauna proiecţii. De exemplu, dacă l-aş fi citit pe Huysmans cînd eram tînăr, dacă aş fi făcut studii de litere şi aş fi devenit prof la universitate. Îmi imaginez vieţi pe care nu le-am avut.

Dar lăsînd evenimente trăite să se strecoare în aceste vieţi fictive.

Da, folosesc momente care îmi marchează viaţa. Dar am tendinţa de a le transforma din ce în ce mai mult. Ceea ce rămîne din realitate este doar elementul teoretic, „moartea tatălui“, dar în rest totul e diferit. Tatăl meu era foarte diferit de acest tip, moartea lui nu s-a petrecut deloc aşa. Viaţa este cea care mă confruntă cu unele teme.

Scriind acest roman, te-ai închipuit drept o adevărată Casandră, pentru că vii şi explici în text ce este aceea o Casandră …

Cartea aceasta nu poate fi calificată de prezicere pesimistă. La urma urmei, nici nu se întîmplă ceva foarte rău.

Pentru bărbaţi nu, pentru femei e puţin…

Da, însă asta e o altă problemă. Eu cred că proiectul de reconstruire a Imperiului Roman nu e idiot. Reaşezarea centrului Europei în Sud îi poate da acesteia un sens pe care nu-l are la ora actuală. Din punct de vedere politic, se poate vorbi de o puternică aprobare, ceea ce nu e nici o catastrofă.

Totuşi, cartea asta este extraordinar de tristă.

Da, o tristeţe subterană foarte puternică. După părerea mea, ambiguitatea culminează cu ultima frază: „N-aş avea nimic de regretat“. De fapt, s-ar putea înţelege exact invers. El are două lucruri de regretat: pe Myriam şi pe Sfînta Fecioară. Să spunem că lucrurile n-au mers cum trebuia. Ceea ce face cartea atît de tristă este atmosfera de resemnare.

Cum raportezi tu acest roman la cărţile tale anterioare?

Să spunem că am făcut ceva ce voiam de mult timp şi n-am făcut niciodată. De pildă, să creez un personaj foarte important, care nu apare deloc. Cum este Ben Abbes. Cred de asemenea că e cel mai dezolant sfîrşit de relaţie amoroasă pe care l-am descris vreodată, pentru că e cel mai banal: ochii care nu se văd se uită. Deşi sentimentele existau. La modul general, există un sentiment de entropie mai puternic decît în celelalte cărţi ale mele. Un fel de înserare întunecată ce dă acestei cărţi o atmosferă destul de tristă. Dacă, de exemplu, catolicismul nu mai funcţionează este pentru că acesta a servit deja, pare să ţină de trecut şi a fost învins. Islamul însă are un viitor. De ce conceptul de Naţiune nu mai funcţionează? Pentru că prea am abuzat de el.

N-am găsit în carte nici o urmă de romantism, ca să nu mai vorbim de lirism. Suntem direct în decadentism.

E adevărat. Faptul de a fi început cu Huys­mans a jucat cu siguranţă un rol. Huys­mans nu putea reveni la romantism, putea doar să se convertească la catolicism. Punctul comun cel mai clar cu celelalte romane ale mele este ideea că o religie oarecare este necesară. Este prezentă în multe din cărţile mele. Aici reapare, doar că e vorba de o religie existentă.

Pînă aici puteam să ne gîndim mai întîi la o religie în sensul dat de Auguste Comte.

Auguste Comte a încercat zadarnic să creeze o religie şi, într-adevăr, şi în cărţile mele am de mai multe ori creaţii de religii. Diferenţa este că, de data asta, ea chiar există în realitate.

Care este locul umorului în carte?

Din cînd în cînd apar personaje comice. Am impresia că acelaşi loc dintotdeauna. Există la fel de multe personaje ridicole.

Am vorbit prea puţin despre femei. Îţi vei atrage din nou critici pe tema asta…

Este sigur că o feministă nu poate fi decît îngrozită de cartea asta. Dar n-am ce face.

Totuşi, ai fost şocat că Extinderea domeniului luptei putea fi considerată drept o carte misogină. Iar acum nu faci decît să-ţi agravezi cazul.

Eu nu mă consider misogin. Aş spune că, in extremis, nu asta este cel mai grav. Cazul mi-l agravez arătînd că feminismul este condamnat din punct de vedere demografic. Adică, ideea subiacentă care poate să displacă este aceea că, finalmente, în comparaţie cu demografia, ideologia nu cîntăreşte prea greu.

Nu-i doar o provocare toată cartea asta?

Am procedat la o accelerare a istoriei, dar nu, eu nu cred că e o provocare, în măsura în care nu spun lucruri pe care le consider fundamental false doar pentru a enerva. Con­densez o evoluţie, după părerea mea, foarte probabilă.

Scriind şi recitind cartea, ai anticipat reacţiile publicării ei?

Nu, de altfel nu anticipez niciodată.

Ar putea fi de mirare că ai decis să mergi în direcţia asta, mai ales că romanul precedent a fost un triumf şi criticile tăcuseră.

Adevărul este că, sincer, nu eu am decis. Iniţial trebuia să fie vorba despre o convertire la catolicism.

Nu e ceva disperat în acest gest care n-a fost liber hotărît?

Disperarea este să-ţi iei rămas bun de la o civilizaţie destul de veche totuşi. Dar, în fond, Coranul e mai bun decît credeam, după recitire – citire, mai degrabă. Cea mai evidentă concluzie este că djihadiştii nu sunt buni musulmani. Ca în fiecare religie, există loc pentru interpretări, dar o lectură cinstită poate concluziona că, în principiu, războiul sfînt de agresiune nu este autorizat. Singura admisă este predica. Deci se poate spune că mi-am schimbat puţin părerea. De asta nu simt că ar trebui să-mi fie frică, ci am, mai degrabă, impresia că putem ajunge la o înţelegere. Pentru a fi cinstit pînă la capăt însă, ele, feministele, nu vor putea. Dar eu şi mulţi alţi oameni, da.

Putem să înlocuim cuvîntul feministe cu cel de femei, nu?

Nu, nu putem să înlocuim feministe cu femei. Sigur nu. Precizez că există şi cazuri de convertiri feminine.

______________

Interviul a apărut pe 2 ianuarie 2015 în The Paris Review, împreună cu cronica „O sinucidere literară franceză“

__________

Interviu realizat de Sylvain BOURMEAU

 
Traducere de Sanda BRUN
 

Titlul interviului aparţine redacţiei Observator cultural.