Imnograful Ioan Alexandru, de Răzvan Voncu

Data: 29.01.2016

Imnograful Ioan Alexandru, de Răzvan Voncu

Ioan Alexandru – Imnele Transilvaniei, ediţie îngrijită de Ioan Pintea, cuvânt înainte de ÎPS Andrei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2015, 311 p + un cd conţinând o conferinţă a lui Ioan Alexandru la Castelul din Montcherand, Elveţia, 1991. 

Anul trecut s-au împlinit 15 ani de la plecarea dintre noi a poetului Ioan Alexandru. O bună ocazie pentru a ne reaminti de personalitatea sa controversată şi, mai ales, pentru a încerca să evaluăm ce rămâne cu adevărat din întinsa sa creaţie. 

Două apariţii – eseul „Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc?!”, de Dan C. Mihăilescu, şi, respectiv, ediţia Imnele Transilvaniei* – vin, măcar în parte, în întâmpinarea acestei interogaţii. 

Antologia Imnele Transilvaniei, îngrijită de Ioan Pintea, se adresează celor care doresc să revadă şi, eventual, să revizuiască verdictele criticii din ultimele două decenii ale regimului comunist, mai degrabă rezervate (ori de-a dreptul defavorabile) la adresa modalităţii poetice practicate de Ioan Alexandru după volumul Vămile pustiei, din 1969. Misiune dificilă, dacă nu imposibilă, mai ales în condiţiile în care generaţia optzeci a schimbat codul poetic în uz – unul în care poezia de factură tradiţională nu-şi mai găseşte locul –, iar ediţia în sine nu este una critică, de revizuire a textelor, variantelor şi structurii operei. 

Trebuie spus, mai întâi, că principala dificultate a reevaluării operei poetice a lui Ioan Alexandru, dificultate pe care monografia lui Dan C. Mihăilescu o surmontează prin rapeluri biografice, o constituie existenţa simultană a doi poeţi în aceeaşi operă. 

Primul este cel care debutează furtunos, sub numele Ion Alexandru, cu volumul Cum să vă spun, în 1964, şi continuă ascendent cu culegeri ca Infernul discutabil (1967) şi Vămile pustiei (1969). Acest Ion/Ioan Alexandru este, dintre poeţii generaţiei şaizeci, cel care reface cel mai spectaculos legătura cu poezia tradiţionalistă interbelică de bună calitate, aşa cum fusese ea ilustrată de un Ion Pillat sau Vasile Voiculescu. Totodată, poetul modernizează, sub influenţa mai îndepărtată a lui Blaga şi a poeziei antice greco-latine, discursul tradiţionalist, îndepărtându-l salutar de simulacrele tradiţionale din poezia realist-socialistă sau de tradiţionalismul agresivlă trător, deja şablonard, al lui Mihai Beniuc (din rarele momente când „poetul productiv ca o uzină” mai scria poezie). 

Acest Ioan Alexandru s-a bucurat de o receptare favorabilă, din partea criticii şaizeciste ca şi a unor critici mai vechi, care l-au consacrat drept unul dintre cei mai importanţi poeţi ai momentului. Totodată, ca pe unul dintre liderii generaţiei, care a avut curajul de a merge într-o altă direcţie decât Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Cezar Baltag. 

Dar acest prim Ioan Alexandru avea să fie substituit de un altul. După un cuprinzător volum antologic, Poeme, din 1970, şi o tăcere editorială de trei ani, poetul avea să revină în atenţie cu un volum, Imnele bucuriei, în care îşi modifica drastic reperele şi formula. El abandona linia modernizării şi spiritualizării poeziei tradiţionaliste propriu-zise, în favoarea unui experiment riscant şi cu finalitate incertă: adaptarea poeticii şi a semanticii imnului religios, aşa cum se găseşte el în textele sacre şi liturgice, la poezia laică. Altfel spus, poetica şi etosul troparelor şi icoaselor, în locul celor din Pe Argeş în sus. Demersul avea să fie prelungit, fără alterări semnificative, în lungul şir al volumelor următoare: Imnele Transilvaniei (1976), Imnele Moldovei (1980), Imnele Ţării Româneşti (1981), Imnele iubirii (1983), Imnele Maramureşului (1988), ca şi în postumele Oratoriul lui Constantin Brâncoveanu şi al fiilor săi (2012) şi Imnele Sfinţilor Martiri Brâncoveanu (2014). 

Pe al doilea Ioan Alexandru, critica îl va întâmpina defavorabil, cu puţine şi regretabile excepţii. Nici experimentul construirii versului laic pe tiparul celui religios nu a întrunit adeziunea pe care Ioan Alexandru probabil sconta, nici subtextul ideologic – utilizez deliberat această vocabulă – al acestor culegeri nu a născut vreo solidarizare critică, cu excepţia unora, lipsite de autoritate şi nefrecventabile, din zona protocroniştilor. Ceea ce, se-nţelege, nu era de natură să reabiliteze o poezie şi o personalitate care, prin accente tot mai greu de ignorat, se apropia de direcţia culturală oficială, în latura ei naţionalistă, antimodernă şi anti-estetică. Poetul continua să vorbească liber, în conferinţe şi la cursurile sale de la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, despre chestiuni interzise, dar poezia şi vecinătăţile sale erau tot mai îndepărtate de cele ale grupului estetic, din jurul României literare. O cronică a lui Nicolae Manolescu la Imnele Maramureşului, în 1988, se încheia, de altfel, cu constatarea derivei estetice a poetului, din ultimele două decenii, dar toată lumea înţelegea că observaţia nu se referea doar la estetică... 

De aceea, o ediţie cum este cea de faţă are o nişă foarte îngustă la dispoziţie pentru a reuşi o schimbare de percepţie cu privire la opera şi personalitatea lui Ioan Alexandru. Ea reuneşte, pe lângă volumul Imnele Transilvaniei, cu care se deschide ciclul imnografic dedicat provinciilor româneşti, alte imne care au (sau doar pare că au) legătură cu spaţiul trans-carpatic, risipite în celelalte volume. Nu-mi dau seama – întrucât aparatul critic al cărţii de faţă este inexistent, dacă facem abstracţie de gingaşa prefaţă a ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului – dacă şi în ce măsură au fost cuprinse toate imnele consacrate Transilvaniei în volumele anterioare sau ulterioare celui din 1976. Este evident, însă, că au fost incluse destule care au de-a face cu tentativa imnico-religioasă inaugurată de poet în 1973, dar nu neapărat cu Transilvania, de la Imnul lui Mihai Eminescu la Toamna şi de la Ulvinei la Floarea soarelui. Avantajul unui filtru mai larg, care face loc unor poeme mai puţin debitoare naţionalismului oficial, este anulat de dezavantajul defocalizării selecţiei, care nu mai justifică decât parţial titlul de pe copertă. Probabil că autorul ar fi aprobat demersul, şi nu numai dintr-o evidentă stimă faţă de Ioan Pintea, împreună cu care realizează, în 1984, şi un interesant dialog, care închide prezenta ediţie. 

Mă întreb, totuşi, în ce măsură această dilatare a marginilor ciclului transilvan nu constituie o deformare a însăşi structurii operei lui Ioan Alexandru. Deformare care nu se produce ca urmare a aplicării unui criteriu unitar: o parte din poemele din afara sumarului original al Imnelor Transilvaniei sunt introduse aici datorită legăturii lor referenţiale cu spaţiul de dincolo de Carpaţi, altele, însă, sunt prezente ca urmare a unei decizii de gust, estetic şi/ sau teologic, a editorului.

Absenţa aparatului critic face dificilă utilizarea ediţiei, chiar şi de către cititorul sau criticul dispus să mai dea o şansă ultimului Ioan Alexandru, prin identificarea unor similitudini cu primul. Nu putem nici măcar evalua cât reprezintă, cantitativ, imnele Transilvaniei în ansamblul „proiectului” imnografic al provinciilor istorice româneşti. 

Rămâne, din fericire, textul în sine. Care ne oferă, dacă nu probele că receptarea critică din epocă a greşit când a respins formula imnică propusă de poet (căci nu a greşit deloc), măcar unele „insule” de poezie adevărată, în mâlul dezolant al unui discurs adesea delirant şi mai cu seamă desuet. Versuri ca „Nimeni nu scapă de rana din înalt/ Vom fi bolnavi cu toţi o săptămână/ Până s-o pierde aurul în prund/ Şi cerul s-o prelinge în ţărână// Linţolii uriaşe lumina s-a lăsat/ Trândavă peste lume din vecie/ Şi nu se-ntoarce-n slavă de pe noi/ Până orbim cu toţi în bucurie” numai Ioan Alexandru le putea scrie, semn că e legitimă căutarea de asemenea geme, în noianul de poezie proastă din care se alcătuieşte creaţia sa de după 1969. Ele sunt numeroase şi depun mărturie că, în pofida derivei de care vorbea Nicolae Manolescu, poetul autentic care fusese Ioan Alexandru nu murise. 

Ediţie pioasă, dar complet ne-critică, Imnele Transilvaniei ne oferă, înainte de toate, şansa reîntâlnirii cu poezia unui autor controversat, dificil, totuşi greu de ignorat în istoria literaturii noastre postbelice. Chiar şi pentru atât, Ioan Pintea, ca editor, şi cei care au sprijinit financiar tipărirea cărţii (Consiliul Judeţean Bistriţa- Năsăud, prin Biblioteca Judeţeană „George Coşbuc”), se cuvin încurajaţi să continue, în direcţia unei adevărate ediţii Ioan Alexandru.

( articol preluat din România Literară, nr.3/2016:   http://www.romlit.ro/imnograful_ioan_alexandru )