George Coşbuc

PATRONUL NOSTRU SPIRITUAL

“Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atâta spanac des şi abundent, a apărut în sfârşit zilele acestea şi un copac şi e aşa de mândru şi aşa de puternic, că mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda şi el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase şi făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre româneşti – un volum de Balade şi idile de George Coşbuc.”

IL Caragiale – “Moftul român”

GEORGE COŞBUC – DATE BIOGRAFICE

George Coşbuc este al optulea dintre cei 14 copii ai preotului Greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Măriei, fiica preotului Greco-catholic Avacum din Telciu. Copilăria şi-o va petrece la Hordou,în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură Ie primeşte de Ia ţăranul Ion Guriţă, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise „că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coşbuc învaţă să citească încă de la vârsta de cinci ani.

Poetul şi-a început studiile Ia şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a I l-a şi a II l-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţei, învăţând germana cu unchiul său Ion lonaşcu, directorul şcolii. În clasa a IV-a (1875), se află la Şcoala Normala din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. în toamna acestui an, Coşbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundaţional din Nâsâud; de atunci datează şi primele contacte cu operele literaturii române şi universale. La liceul din Năsăud Coşbuc şi-a format o temeinică bază pentru  cultura sa. Începe să scrie versuri şi activează în Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului. în clasa a Vll-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte.

Publică în paginile revistei Muza Someşană (1882 – 1883) primele poezii, citeşte Ia şedinţele societăţii traduceri şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşa.

Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea faţă de folclorul românesc şi faţă de cărţile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. în mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj, care avea pe atunci şi o catedră de limbă română. Îşi începe colaborarea Ia Tribuna din Sibiu (decembrie 1884).

În noiembrie, 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Continuă colaborarea la Tribuna, publicând mai multe poezii, ioan Slavici, directorul Tribunei, îl caută personal la Cluj pentru a-l atrage în redacţia revistei şi pentru a stabili cu el o eventuală colaborare. Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate, corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa.

La Sibiu, va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete”. Mişcarea literară de Ia Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia /nteresu/u/ către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii cu/tura/e a poporului român. Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacţia Tribunei, alături de I. Slavici, I. Bechnitz, de Septimiu Albini, toţi oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată şcoală literară.

Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 -1889) vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem – spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coşbuc s-a impus definitiv în atenţia cititorilor şî a criticilor de peste munţi, fapt care î-a creat aureola de mare poet. Şi tot cu ea s-a impus mai întâi şi la Bucureşti, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890. înainte de a fi publicată în Convorbiri literare, Nunta Zamfirei fusese citită de Coşbuc, Ia 4 februarie 1890, la şedinţa Junimii, în Bucureşti. în jurnalul său Maiorescu va nota: „Coşbuc, cu eminenta sa poezie Nunta ZamfireiPână la apariţia poeziei No/ vrem pământ! (1894), Nunta Zamfirei avea să rămână cea mai cunoscută şi mai apreciată scriere a lui George Coşbuc. Poemul a fost elaborat în decursul a 5 ani. Poetul însuşi va vorbi despre perioada petrecută la Sibiu ca despre „cei mai rodnici” ani ai săi. Acum îşi orientează scrisul spre idilă, specie literară în care a rămas neîntrecut, şi trece treptat de Ia simple versificări pe teme folclorice la creaţii originale. în paginile Tribunei i se tipăresc numeroase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creaţii ale sale. Din anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele Iui I. Slavici, Titu Maiorescu îl chea-mă Ia Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.

Sosit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Spre sfârşitul lunii ianuarie 1890, George Coşbuc este invitat la o nouă şedinţă a Junimii. Relaţiile lui cu Titu Maiorescu şî Junimea s-au păstrat, totuşi, destul de reci, deşi Maiorescu» aprecia originalitatea şi talentul, reţinerile explicându-se doar politic. Publică poeme sporadic la Convorbiri literare.

Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală întitulat Carte româneasca de citire, lucrează un timp în redacţia unor publicaţii (Lumea ilustrată).

În anul 1893, apare volumul Balade şi idile (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. Volumul Balade şi idile a apărut în luna iunie, apariţia fiindu-i menţionată în Românul literar şi în Moftul român.

În anul 1894 editeazăîn colaborare cu I. L. Caragiale şî I. Slavici, revista Vatra. În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.

Pe la sfârşitul lunii martie 1896, după ce poetul trăise bucuria consacrării şi, în acelaşi timp, amarul unor calomnii, i se tipăreşte Ia Bucureşti, în Editura librăriei Şcoalelor C. Sfetea, volumul de versuri Fire de tort Autorul îşi însoţeşte cartea şi cu câteva note, o exprimare a atitudinii sale fata de acuzaţia de plagiat, dar şî o dezvăluire a existentei unui proiect de epopee. Tot în acest an, se tipăreşte în traducerea Iui Coşbuc Eneida de Vergîliu, munca de traducător a Iui Coşbuc fiindu-i răsplătită un an mai târziu prin acordarea Premiului Nâsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariţia Vetrei, Coşbuc preia conducerea revistei Foaia interesanta; va conduce, împreună cu Vlahuţă, revista Semănătorul (2 decmbrie 1901- decembrie 1902), revîsta căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naţionalistă. În 1902 publică volumul de poezii Ziarul unui pierde vară, colaborează la România ilustrata şî Universul literar.

La 28 martie 1902, Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Din 1907 lucrează intens la traduceri: Ceorgicele lui Vergilîu, Don Carlos de Schiller, Odiseea lui Homer. Munca de tălmăcire a capodoperei Iui Dante, Divina Comedie, îl absoarbe în întregime.

Din anul 1908, revine frecvent în locurile natale.

În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice.

În şedinţa din 13/26 mai 1916, sub preşedinţia lui lacob Negruzzi, Secţiunea literară a Academiei Române hotărăşte cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coşbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coşbuc.

La 24 februarie 1918, apare în revista Scena din Bucureşti ultima poezie a lui Coşbuc – Vulturul.

La 9 mai 1918, Coşbuc se stinge din viaţă la Bucureşti. La moartea lui, Nicolae lorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Celu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţârii. Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.