Vasile Al-George

Data: 06.12.2013

Vasile Al-George

Vasile Al-George (24 februarie 1895, Sângeorz Băi, judeţul Bistriţa Năsăud – 18 martie 1960, Bucureşti), poet, traducător şi publicist. Prin el şi prin fratele său, Ion Al-George, o modestă familie de agricultori (tatăl – Leon Al-George, mama – Maria) va ieşi din anoni­mat, după cum, la rându-i, poetului Al-George îi va fi dat să-şi lege numele de cel al fiului său, orientalistul Sergiu Al-George.

 

După studiile liceale la Năsăud şi Blaj, Al-George se stabileşte, în 1912, la Bucureşti, unde urmează cursurile Conservatorului de Muzică şi Declamaţie, luându-şi totodată licenţa în drept. Participă la luptele de la Mărăşeşti, unde este rănit. Între 1914 şi 1940, funcţionează, cu intermitenţe, ca angajat la Ministerul Instrucţiunii şi la Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale. După primul război mondial, poetul se întoarce în Ardeal, implicându-se în viaţa literară clujeană, mai întâi ca redactor-şef al gazetei „Glasul libertăţii” şi apoi ca simplu redactor la ziarul „Voinţa”.

 

În 1921 este numit director al Casei cercuale a asigurărilor sociale din Târgu Mureş, unde editează ziarul „Mureşul”, iar între 1927 şi 1928 conduce săptămânalul „Astra”. Primele versuri îi apar în 1910, în „Musa someşană” şi „Foaia interesantă” din Orăştie. Colaborează la „Cosânzeana”, „Luceafărul” (Budapesta), „Flacăra”, „Arta”, „Ţara noastră”, „Societatea de mâine”, „Cele trei Crişuri”, „Gândirea”, „Ra­muri”, „Familia”, „Evoluţia” etc. Încearcă să şi traducă, fără a reuşi, însă, mai mult decât echivalenţe cuminţi din Longfellow şi D. Merejkovski ori din creaţiile unor scriitori maghiari, precum Petofi Sândor, Ady Endre, Babits Mihaly, Szep Erno sau Jokai Mor.

 

Selectate şi prin prisma unor afinităţi, doar câteva dintre tălmăciri vor fi incluse în sumarul singurului volum de versuri ale lui Al-George, Pământ (1922). Lirica din această carte depăşeşte neosămănătorismul ardelenesc al momentului, chiar dacă, prin titlu şi prin unele elemente de cadru, poate sugera apropierea de o poetică retardat tradiţionalistă. Cele­brând soarele, marea, pământul, focul, versul se lasă mişcat de sensibilitatea unui spirit modern, trecut prin filieră romantică şi simbolistă.

 

Poetul va ţine, de altfel, să-şi sublinieze, şi încă apăsat, condiţia de solitar elegiac, atins de răul lumii şi al veacului, şi atunci gesticulaţia sa lirică o aminteşte pe cea bacoviană. Acest romantic întârziat nu-şi găseşte, însă, decât rareori, şi doar fragmentar, expresia pe măsură. Prea mult subminate de un verbiaj abstract, versurile lui riscă să cadă, nu o dată, în platitudini confortabile, clamate, însă, cu sentimentul descoperirii cine ştie cărei adânci filosofii.

 

Opera:

• Pământ, Cluj, 1922.

 

Traduceri:

• Jokai Mor, Îngerul vărsării de sânge, Bucureşti, 1916.