Vasile Spoială

Data: 10.07.2014

Vasile Spoială

Vasile Spoială (3 septembrie 1935, Bistriţa - 7 august 1993, Oradea) este un prozator şi traducător. Este fiul Anei (născută Paraschiv) şi al lui Theodor Spoială, medic. Învaţă la Bistriţa, Beiuş şi Oradea, unde va absolvi în 1953 Liceul „Emanuil Gojdu". Se înscrie la Facultatea de Medicină din Cluj, dar în 1957 îşi întrerupe studiile şi lucrează un an ca maseur într-un dispensar clujean. Din 1959 este student al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai", încheiată în 1963. Va fi profesor de limba română la Miercurea Nirajului, metodist la Casa Regională a Creaţiei Populare din Târgu Mureş şi Oradea, iar din 1968 redactor la „Familia".

Debutează cu versuri la „Tribuna", în 1957. Mai colaborează la „Scrisul bănăţean" („Orizont"), „Steaua", „Utunk", „Gazeta literară", „Luceafărul" etc. Va traduce din Ştefan George, Bertolt Brecht şi din poezia germană din România, iar printr-un intermediar german, va da o versiune la Kyoto sau Tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial de Yasunari Kawabata.

Deşi cuprinde texte inegale valoric, singurul volum al lui Spoială, culegerea de povestiri şi nuvele Ploaia de atunci, apărută în 1967, reuşeşte să contureze profilul unui prozator nu lipsit de interes. Ca mulţi scriitori ai promoţiilor '60-'70 din secolul trecut, el cultivă personajul „sucitului" şi motivul general al lumii pe dos, dar nu într-o naraţiune cu derivaţii fantastice, ci într-una aflată în contiguitate cu literatura absurdului. Formula folosită este elipsa, privilegiind notaţia seacă de tip comportamentist, actele bizare ale personajelor şi lăsând suspendată motivaţia lor obscură. Cel mai bine îi reuşeşte lui Spoială, surprinderea cu o placiditate trucată a dramelor care izbutesc să întrerupă circuitul sufletesc monoton al unor inşi mecanizaţi, aplatizaţi de viaţa de provincie.

Astfel, în povestirea Într-un oraş, cea mai realizată, gestul simbolic al unui tată care recuperează rămăşiţele fiului său căzut pe front este prezentat ca actul unui dement abulic. Atmosfera cenuşie a târgului de provincie se recompune prin alipirea de instantanee fără legătură între ele, oamenii nu au identitate, veştile par a se transmite sincopat, haotic. Tragicul situaţiei este accentuat de adoptarea tonalităţii indiferente, apatice, Spoială, configurând o atmosferă de plictis şi stereotipii şi izbutind să creeze un personaj - tatăl, ins cu mintea obnubilată, pe de o parte, de abstracte idealuri eroice, iar pe de alta, de inerţia existenţei cotidiene.

Mai puţin percutante, din cauza tonului pedant-moralizator, sunt câteva schiţe care mizează pe comicul absurdului (Un om ca mine şi un câine ca Pip, Cum a vândut Mache sufletul măgarului lui Silvestru Găman). Maniera e adecvată totuşi când, sub acoperişul tragicomediei absurde, mocnesc reacţii violente ale subconştientului, ca în povestirea Cum a spart un cizmar vioara lui Paraschiv şi s-a preschimbat în căţel.

 

Opera:

Ploaia de atunci, Bucureşti, 1967.

 

Traduceri:

• Yasunari Kawabata, Kyoto sau Tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial, Bucureşti, 1970, Ţara zăpezilor, Bucureşti, 1995;

• Franz Werfel, Povestiri din două lumi, Bucureşti, 1971.