Domnița Petri

Data: 06.12.2013

Domnița Petri

Domniţa Petri (14 mai 1956, Nepos, judeţul Bistriţa Năsăud) este o poetă. Este fiica lui Ilie Petri, profesor. După absolvirea Liceului „Liviu Rebreanu” din Bistriţa (1975), urmează cursurile Facultăţii de Automatică a Institutului Politehnic din Bucureşti. Lucrează pentru un timp în învăţământ, apoi în presă. După 1989 a emigrat în Statele Unite.

 

Debutează în volumul colectiv Ascendenţă (1975), fiind, de asemenea, prezentă în plachetele bistriţene 9 dimineţi (1975) şi Spaţii posibile (1979), ca şi în Zece poeţi tineri (Iaşi, 1976). Prima carte, Eclipsa, îi apare în 1979. Colaborează cu versuri la revistele „România literară”, „Cronica”, „Amfiteatru”, „Fa­milia”, „Tribuna”, „Steaua”, „Limbă şi literatură” şi „Lucea­fărul”. A fost distinsă cu Premiul Editurii Junimea (1974), Premiul „Tinere condeie” (1975), Premiul Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” (1975), Premiul revistei „Amfiteatru” (1976) etc.

 

Semn al unei sensibilităţi profund contradictorii, poezia scrisă de Petri se defineşte printr-un manierism care se îngemă­nează cu sonuri vechi, venite parcă dintr-o „rădăcină de baladă”, din ecouri ale satului arhaic, ce răzbat în ritmurile poemelor sale închinate unor orizonturi şi însemne izvorâte din arhetipuri indicibile („nenumite semne”). Poeta spune despre misterii în care se articulează senzualul şi gracilul, ascunsul şi imensul, asperitatea şi fiinţa spirituală, întocmai cum e alcătuirea sa sufletească.

 

Definitorii în versurile din Eclipsa, dar şi mai târziu, sunt ingenioasele metafore ale contradicţiilor interne, mizând pe surpriza alcătuirii para­doxale, oximoronice („Vei fi voioasă de tristă”, „fragedă paloare”, „voi fi puterea de a fi bătrână”). Sunt aici piese supuse unor exigenţe prozodice speciale, sonete compuse cu un deosebit simţ muzical, concentrând expunerea în metafore ale delicateţii şi candorii, care îşi găsesc sursa în „lumea” contradictorie a trăirii. Petri are o ingenuitate care netezeşte livrescul artificios şi sentimentalul, perspectiva modernistă şi dulceaţa atitudinii nostalgice întoarse asupra vechimii rurale aducând versul la o formă ce asociază sensibilitatea solemnă şi viziunea suprareală.

 

Un text, Scurtă istorie, din volumul Celălalt (1985), este artă poetică şi program, cât şi parabolă manieristă despre alteritatea masculină, care în scriitura poetei se vădeşte într-un joc al contrariilor, ce se substituie până la confuzia reciprocă. Poemul dă seama şi de metaforele tensiunilor ascunse în firea autoarei: „mi-am dictat / la masă scria un bărbat / îmi dicta, scriam după cum îmi dicta / şi dictam ce-mi dicta, el scria”.

 

Opera:

• Eclipsa, Iaşi, 1979;

• Celălalt, Bucureşti, 1985;

• Traversare marcată, Bucureşti, 1987.