Biblioteca Județeană „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud / Casa Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu.
Fotografii mai puţin cunoscute cu Liviu Rebreanu la Ghimeș Palanca. Scriitorul la mormântul fratelui său, Emil Rebreanu. Exhumarea și reînhumarea lui Emil.
„ … acel frate al meu, student devenit ofiţer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat şi executat prin ştreang /…/ Nu se știa nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari amănunte. /…/ A trebuit să mai treacă cîteva luni până ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a întâmplat tragedia aceasta a unui tânăr de 22 de ani. Intre timp isprăvisem transcrierea lui Ion şi acum, în toate nopţile, în faţa biroului, mă zbuciumam cu Pădurea Spânzuraților. /…/ Mă înverșunam în fiecare noapte şi lucrul era în zadar. In schimb, în vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul… Nu era nimeni şi nimic. Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rândul, insistent – fiindcă sunt, repet, credincios şi superstițios – mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost desigur acordată. Si atunci am pornit să caut şi să găsesc negreşit, orice ar fi, mormântul fratelui spânzurat. Si, după multe cercetări şi destule peripeţii, l-am descoperit în sfârșit la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat şi îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat şi osândit. Am fost în odăiţa unde şi-a petrecut ultimele ceasuri şi de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, Făget, unde a avut ultima reşedinţă. Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoțească la moarte. Am vorbit cu o fată de ţăran, sprintenă, frumuşică, la care am găsit câteva răvăşele de-ale lui. Primarul mi-a dăruit şapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă când a pornit pe ultimu-i drum pământesc…L-am dezgropat apoi şi osemintele le-am mutat dincoace de pârâul care fusese graniţă, pe pământul vechi românesc, așa cum ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese. Si de-atunci am putut scrie liniştit Pădurea Spânzuraților…” (Liviu Rebreanu / Mărturisiri, 1939)
