Vasile Rebreanu (11 noiembrie 1934, Floreşti, judeţul Bistriţa Năsăud – 28 aprilie 2006, Bucureşti) este un prozator, traducător, dramaturg şi eseist. Este fiul Georgetei (născută Ilişiu) şi al lui Ştefan Rebreanu, ţărani. Face şcoala primară în satul natal, urmând apoi Liceul „George Coşbuc” din Năsăud (1944-1952) şi Facultatea de Filologie la Bucureşti (1952-1957). Va lucra ca redactor, apoi ca şef de secţie la revista „Tribuna” din Cluj. În 1969 este numit director al Studioului de Radio-Televiziune Cluj, funcţie pe care a deţinut-o până în 1985, când studioul a fost desfiinţat. În acelaşi an devine redactor-şef al Editurii Dacia din Cluj. În 1989 s-a pensionat medical, iar în primăvara anului 1990 a înfiinţat Editura Sfinx. Debutează în timpul studenţiei cu o povestire publicată în „Tânărul scriitor” (1956), iar prima carte, În plină zi, îi apare în 1959. Colaborează la „Tribuna”, „Almanahul literar”, „Gazeta literară”, „Viaţa românească”, „Familia”, „Steaua”, „Utunk” etc. Este deţinătorul a cinci premii ale Uniunii Scriitorilor din România şi a şase premii internaţionale.
Încă de la primele schiţe şi povestiri Rebreanu se manifestă ca o structură duală, tentat, în egală măsură, de proza poetică simbolică şi de proza realistă, în maniera tradiţiei ardelene, apropiindu-se însă mai mult de Pavel Dan decât de Ion Agârbiceanu, Ioan Slavici sau Liviu Rebreanu. Aceste predispoziţii contrare, spre lirism şi spre obiectivare, capătă, pe rând, pondere în scrierile sale. La început pregnantă apare tendinţa către prezentarea poematică, fără a fi ignorate câştigurile atitudinii narative detaşate, finalizată în trei dintre textele epice mai ample (În plină zi, Nopţi fără somn, Pământ amar), care vor constitui, cu mici modificări, nucleul romanului Casa (1962), izbânda certă a scriitorului. Conceput ca o replică orgolioasă la Ion de Liviu Rebreanu, romanul se constituie polemic şi nu mimetic. Eroul, fiul unor ţărani săraci, se însoară cu fata chiaburului din sat, sperând că astfel îşi va astâmpăra setea de pământ. Până aici similitudinea cu Ion al Glanetaşului e frapantă: aceeaşi obsesie a pământului dusă până la fetişizare, aceeaşi tentativă de a-l obţine prin căsătorie.
Dar drama personajului lui Rebreanu nu mai e a opţiunii între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, ci este drama omului care, atingându-şi „idealul”, îşi dă seama de zădărnicia lui, fiindcă încercarea de a ieşi dintr-o categorie socială implică şi ieşirea dintr-o categorie morală. Romanul, inegal totuşi, cu reuşite secvenţiale, surprinde momentul de criză din conştiinţa eroului, fluxul şi refluxul stărilor sale sufleteşti. Atmosfera sumbră ce domneşte în familia Udilă, relaţiile crâncene dintre membrii ei, cruzimile la care fiul îşi supune părinţii pentru a ajunge unicul proprietar al pământului, toate acestea acţionează asupra sa, alienându-l treptat.
Numai că pecetea ideologică a momentului nu putea ocoli romanul şi, în maniera tipică realismului socialist, drama înavuţirii ia sfârşit prin întoarcerea printre oameni şi înscrierea în gospodăria colectivă, în volumul de nuvele Dimineaţă de toamnă (1962) Rebreanu se serveşte cu precădere de tehnica sugestiei. Preocupat mai ales de modul cum întâmplările din exterior se repercutează în psihologia individului, prozatorul recompune, din amănunte aparent nesemnificative, fie coşmarul războiului, fie schimbări de atitudine şi conflicte legate de noile realităţi.
Două nuvele – Balerina singuratică şi A treia zi după război – surprind acel moment unic în care femeia începe să existe pentru bărbat. Trecerea la proza bazată pe simbol, pe parabolă se înfăptuieşte în romanul Călăul cel bun (1965). Înnebunită de ororile războiului, bântuită încă de spaimele cataclismului, lumea întruchipată aici simte nevoia purităţii, a candorii şi a tandreţii. Băiatul cu fesul alb – „călăul cel bun”, menit să pedepsească în numele bunătăţii – porneşte într-un lung pelerinaj ca să aducă în oraşul dezumanizat caii, adică să le reîntoarcă oamenilor virtuţile pierdute: curajul, speranţa, credinţa, dragostea. Luptând cu tristeţea, boala şi mizeria, biruind cu surâsul său chiar moartea, învăţându-i pe oameni să iubească stelele, copacii, păsările şi caii, băiatul cu fesul alb iese din această experienţă apăsat de suferinţa tuturor înfrânţilor. În ansamblu, cartea rămâne o pledoarie, poate prea patetică, pentru apărarea „călăilor buni”, pentru făurirea „zilei a opta”, când oamenilor li se va da „puţină tandreţe, puţină candoare, puţină fericire, puţină inocenţă”.
Următoarele culegeri de nuvele, Pisica roşcată şi îngerii şi De chemat bărbatul pe stele, ambele din 1966, sunt ilustrative pentru disponibilităţile atât de diverse ale autorului. Se întâlnesc aici proza lirico-simbolică îngemănată cu aceea obiectiv-psihologică, proza bazată pe fantasticul folcloric cu aceea ermetică. Tema morţii, laitmotiv obsedant, tratată în maniera eposului popular, are semnificaţii explorate nuanţat în nuvela Ţiganca albă, care dă şi titlul unei cuprinzătoare antologii din 1968. Ca şi în Ciuleandra lui Liviu Rebreanu, naraţiunea constă în rememorarea unei crime de către ucigaş. Însă accentul nu cade pe latura instinctuală a personajului, ci pe noianul de gânduri ale acestuia în aşteptarea morţii. Parabola vieţii ca meditaţie şi aşteptare înfrigurată a morţii capătă o anume notă de morbiditate, de macabru, iar întâmplările plutesc parcă într-o ceaţă groasă, care creează o atmosferă apăsătoare, de taină şi păcat.
Şi aici, şi în Securi pentru funii (1970), Rebreanu manifestă o înclinaţie aparte pentru latura absurdă a vieţii, lăsându-se însă, de cele mai multe ori, tentat doar de jocul cuvintelor, de speculaţiile lexicale. El nu investighează întâmplări paradoxale sau inexplicabile, ci încearcă să inoculeze mister unor fapte absolut banale. Partea cu adevărat rezistentă din aceste culegeri o constituie proza fantastică, halucinantă, la graniţa dintre vis şi realitate, cum ar fi povestirea Târgul cel mare, ce aminteşte prin detalii şi atmosferă de La hanul lui Mânjoală, nuvela lui I.L. Caragiale, precum şi Descântecele, poem de factură folclorică, unde se încearcă valorificarea stilistică a stratului primar al mitului.
Capacitatea de a pendula între universuri şi stiluri diverse, cu o dezinvoltură nu o dată derutantă, se manifestă şi în romanul Iubirile cascadorului (1976), ce are la bază nuvela A.B.C. din Ţiganca albă, precum şi în nuvelele incluse în Moartea comandorului (1976), Un caz de iubire la Hollywood (1978), Mireasmă şi suspin (1985). Dacă prozatorul Rebreanu s-a revelat ca o personalitate tentată fie de lirism, fie de obiectivizare, fie, în sfârşit, de o literatură încifrată ce frizează deseori absurdul, în teatrul lui pot fi remarcate apetenţe pentru formule dramatice şi mai diferite.
De la piesele de factură poliţistă la cele abstracţioniste, de la dramele problematice la farse, de la parabole poetice la comedii cu subiect rural sau la satire virulente, nimic nu i-a rămas străin, autorul reuşind în textele adunate în Sechestrul (1972, în colaborare cu Mircea Zaciu), Teatru (1972), Fântâna cu patru adevăruri (1980) să le abordeze pe toate. Câteva piese i-au fost reprezentate (Pe-o gură de rai, Singurătatea trăgătorului la ţintă, Un om muşcat de oaie sau Sutiene pentru călugări, care a atins peste patru sute de reprezentaţii la Cluj, Frumoasa Fernanda comp. sau Pe loc repaus, asasini, interzisă după zece reprezentaţii).
Din cauza piesei Conferinţa de la Balta i-a fost topit un volum de teatru, iar ultima sa piesă, Marea năpârlire (publicată în 1996 şi jucată pe scena Naţionalului din Cluj Napoca, dar şi în străinătate), a provocat reacţii dintre cele mai violente. Ceea ce şi-a propus dramaturgul, a reuşit: „Am vrut să exprim ceea ce contemporanii noştri simt, au simţit şi au gândit în aceşti 6 ani care au trecut de la suspectul decembrie ’89. Asta a fost intenţia mea. Este o satiră fierbinte, tragică, cu un ochi râdem, cu celălalt plângem.” Eroarea lui a fost aceea de a crede că vorbeşte în numele tuturor contemporanilor.
Opera literară:
• În plină zi, Bucureşti, 1959;
• Casa, Bucureşti, 1962;
• Dimineaţă de toamnă, 1962;
• Călăul cel bun, Bucureşti, 1965;
• De chemat bărbatul pe stele, Bucureşti, 1966;
• Pisica roşcată şi îngerii, Bucureşti, 1966;
• Marşul, Bucureşti, 1967;
• Muntele cărunt, Bucureşti, 1968;
• Ţiganca albă, Bucureşti, 1968;
• Securi pentru funii, Cluj, 1970;
• Jaguarul, Bucureşti, 1972;
• Marele prinţ, Cluj, 1972;
• Sechestrul (în colaborare cu Mircea Zaciu), Cluj, 1972;
• Teatru, Bucureşti, 1972;
• A treia zi după război, Cluj Napoca, 1974;
• Iubirile cascadorului, Bucureşti, 1976;
• Moartea comandorului, Cluj Napoca, 1976;
• Un caz de iubire la Hollywood, Cluj Napoca, 1978; ediţia II, Bucureşti, 1992;
• Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx (în colaborare cu Miron Scorobete), I-II, Cluj Napoca, 1979-1981;
• Fântâna cu patru adevăruri, Bucureşti, 1980;
• Cum o vezi cu ochii verzi, Bucureşti, 1982;
• Mireasmă şi suspin, Cluj Napoca, 1985;
• Marea năpârlire, Cluj Napoca, 1996;
• Legaţi-vă centurile de siguranţă, ediţie îngrijită de Maria Vaida-Voevod, introducere de Mircea Vaida-Voevod, Cluj Napoca, 2003.
Traduceri:
• Friedrich Durrenmatt, Acuzatul, Bucureşti, 1990, Violul, Cluj Napoca, 1990;
• Agatha Christie, Cursa de şoareci, Bucureşti, 1990.
